Moni Stănilă publică la Editura Polirom romanul Al 4-lea salutat de critica literară care-l înnobilează cu titlul de „o poveste despre tot ce contează“ (Simona Sora), „o pledoarie pentru uman“ care posedă „percutanța poeziei și elocvența unei omilii“ (Lucia Țurcanu).
Într-adevăr, narațiunea împrumută cu predilecție calea introspecției, a meditației despre rostul omului și al lumii, despre sine și celălalt, acest al 4-lea om sugestiv identificat aici prin titlul romanului, folosind deseori referințe religioase, cu care autoarea este, după cum știm, familiarizată. Instalându-se foarte rapid într-un huis clos de proporțiile unui versant muntos izolat de lume, de zăpadă, de viscol și de un secret bine păstrat, romanul se focalizează exclusiv pe trei personaje – naratoarea, un tânăr care o ajută să ajungă aici și bătrânul care-i găzduiește în coliba sa. Tonul este fidel tensiunii reflecției, păstrând cu toate acestea o discreție, o pudoare, o distanță impusă de diferența lingvistică și imposibilitatea comunicării depline.
Care sunt resorturile interioare care au condus la nașterea romanului dumneavoastră? Aș prelua în sprijinul întrebării formula fericită a Luciei Țurcanu care vorbește, cum aminteam în introducere, despre „percutanța poeziei și elocvența unei omilii“. Să credem, prin urmare, că percutanța poetică și elocvența omiletică fac parte din vocabularul dumneavoastră retoric, și, dacă da, ce rol acordați fiecăreia în construirea lumilor imaginare pe care ni le propuneți?
Ca în cele mai multe cazuri, cred, ceea ce a dus la scrierea acestui roman a fost întâmplarea. Ori, mai bine spus inspirația. E o carte pe care am scris-o în zece zile. Percutanța poetică mi se pare esențială și am renunțat la ea doar în Războiul solomonarilor, care e o carte pentru copii. În rest, o folosesc în fiecare carte de proză. Pentru mine continuă să fie mai important cum scrii decât ce scrii, fiindcă vorbim de literatură, nu de emisiuni cu povești de viață. Însă chiar dacă povestea mi se pare secundară, transmiterea unor gânduri și comportamente mi se pare esențială. Sigur, când Lucia a vorbit de „elocvența omiletică“ m-am simțit flatată, aș vrea să ajung la o astfel de siguranță a limbajului. Când mă gândesc la omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur mă simt ca Nichita Stănescu, care atunci când voia să își păstreze modestia se întorcea la psalmi. Pe de altă parte e provocarea mereu fascinantă de a încerca timpul prezent pe anumite distanțe în proză, care dă un alt timp de mișcare în text, de aici cred percuția și senzația de livrare directă a povestirii.
Cititorul înțelege încă de la început caracterul mistagogic al experienței în care este absorbită eroina romanului dumneavoastră: trecerea râului spre o lume necunoscută, abandonarea trecutului, atracția, dar și riscul unei noi experiențe de viață sunt elemente care conduc spre această concluzie. Ele sunt noțiunile constitutive, mortarul spiritual, ca să spunem așa, al oricărei aventuri umane spre cunoașterea de sine și intrarea în vârsta adultă. „Asta este marea chemare a omului. Să-și depășească condiția“ – ne spune naratoarea. Cum să înțelegem aceste afirmații?
Da, rămân teme cunoscute ale literaturii: experiența insulară și parcursul inițiatic. Necesitatea ieșirii din lume pentru o (altă) înțelegere a ei. Fiecare om care ia o decizie majoră în viață (căsătoria, de exemplu, sau schimbarea reședinței) trece un râu, o graniță, de unde viața își schimbă cursul. Însă în acest text mă interesa în mod deosebit să accentuez importanța legăturilor, relațiilor, ori, cum ar spune Martin Buber: EU și TU.
Despre asta e viața, despre modul în care ne legăm unii de alții, despre capacitatea de a ne comunica, așa că despre asta trebuie să fie literatura. La modul subtil sau spectaculos, dar distanțat de obsesia de a specula așteptările cititorului. Știm aceste lucruri de la începutul literaturii. În Iliada, nu bătălia dintre Hector și Ahile reprezintă vârful textului, ci întâlnirea dintre Priam și Ahile, când regele cere trupul lui Hector.
O altă temă care o confirmă pe cea a necesității depășirii condiției umane este cea a „autoexilului“, a unui „exil autoimpus“ care capătă, pentru tânăra naratoare, înțelesuri ce merg de la „vacanță montană“ la o „situație limită“, punctând cu această ocazie problematica singurătății impuse, carcerale, și cea voită, acceptată, monahală. Ce sens au pentru dumneavoastră aceste două forme ale solitudinii ca mijloace ale desăvârșirii, atunci când vorbiți de anamneză și de funcția sa liturgică sau când îl citați pe părintele Roman Braga la ieșirea din închisoarea de la Pitești: „Înnebunești sau în sfârșit te înțelegi“? Ce ne puteți spune despre acestea?
Exact ce a spus părintele Roman Braga. Întoarcerea către sine e teama cea mai mare a omului. De aici și dependențele de gadgeturi, rețele sociale și multe altele. Cine sunt eu, de fapt? Nu mă pot întâlni decât în singurătate. Dialogurile dintre personajele cărții, dacă ar fi avut loc într-o cafenea, ar fi părut extrem de false.
Apoi însingurarea, experiența insulară, retragerea din lume, aduce o transformare esențială. Înnebunești, te înțelegi sau experimentezi theoria (vederea lui Dumnezeu). Moise și Ilie urcă pe munte și rămân acolo înainte de a trăi revelația supranaturală. Postul în pustie al lui Ioan Botezătorul, culminând cu cel al lui Iisus.
Caracterul omiletic al narațiunii dumneavoastră reiese din împletirea a două forme de discurs în care monologul interior se alătură dialogului între cei trei protagoniști de pe munte. Subiectele sunt multiple mai ales când este vorba de virtute, de dorința de desăvârșire, de iubire, smerenie, de curaj și castitate de bună voie, ba chiar de lupta lui Iacov cu Dumnezeu, dar și de trecut, prezent și viitor ca noțiuni filosofice. Ce importanță au pentru dumneavoastră aceste noțiuni și ce credeți că spun ele despre personajele pe care le-ați creat în cartea dumneavoastră?
Dacă ne întoarcem din nou la textul Luciei Țurcanu, cred că ea se referea mai mult la modul în care e scrisă cartea. În ceea ce privește caracterul omiletic sper că el poate fi receptat doar în relație cu personajele cărții.
Nu mi-am dorit ca această poveste să fie o predică pentru cititor. Însă nu am ascuns și nu am mascat niciodată substratul teologic din scrierile mele. Sunt învățături esențiale pe care îmi place să le folosesc, dar mai ales sunt o formă de viață pe care vreau să cred că mi-o asum. Lupta lui Iacov cu Dumnezeu mi se pare că are o miză uriașă pentru umanitate.
Aș așeza-o, nu doar ca text religios, ci mai ales literar, lângă cele mai puternice exemple din tot ceea ce s-a scris vreodată. Nici nu îmi vine un exemplu mai puternic în minte. Prin Iacov s-a livrat antieroul din literatură despre care s-a vorbit serios doar în ultimele decenii (deși îl avem dintotdeauna în texte literare).
El nu e the chosen one, nu are virtuțile eroului (să nu uităm că își minte tatăl orb), nu e plin de cavalerism, nu are curajul să își înfrunte fratele și fuge de acasă. El smulge de la alții tot ceea ce nu a primit prin naștere. Într-o lume strict ierarhizată, Iacov fură binecuvântarea de întâi născut a fratelui său. Apoi, evident, ce face? Exil autoimpus.
După acest moment urmează această spectaculoasă și alegorică luptă cu Dumnezeu, care mută conflictul cu Esau într-un plan minor. Și ajung iarăși la ce spuneam mai sus, în singurătate lupta lui Iacov devine – din existențială – cosmică, uriașă, de neimaginat. Cred că asta e chemarea omului, să se autodepășească. Până la urmă asta e sfințenia. Să îți depășești condiția.
Iacov ar putea fi contestat în orice moment, dar el devine părintele poporului ales de Dumnezeu. Ce poveste! Ce personaj! E mult peste Ahile, dacă cineva
m-ar întreba pe mine. Nu s-a născut ca fiu al unei zeități, dar devine părintele poporului care avea promisiunea de a-l naște pe Mesia. Devine un părinte al umanității.
Dați-mi voie să insist cu încă o întrebare care atinge, după părerea mea, destinul personajelor dumneavoastră și al omului, în general. Cum să înțelegem dicotomia care se instaurează în discuțiile celor trei între „plecare“ și moarte“, mai ales din perspectiva propusă de eroina dumneavoastră care spune: „Moartea e ca poalele unui munte: văzută de sus, de la distanță, pare o prăpastie cutremurătoare, când te apropii și distanța dispare, valea devine firească, normală, simplu de trecut prin ea“.
N-aș insista mult pe acest curaj al naratoarei, pe această împăcare a ei cu plecarea. N-aș spune că autoarea e la fel de relaxată. Moartea e, ca să revin la începutul discuției noastre, un râu pe care îl vom trece, că vrem sau nu.
La o lectură atentă, cititorul poate constata, printre multe alte motive prezente în paginile acestui roman, o fericită coabitare între vis și realitate, într-o succesiune semantică mergând de la evocările dureroase ale trecutului, la dispariția celor dragi și până la delirul provocat de boală, de suferința fizică și sentimentul abandonului. Eroina dumneavoastră trăiește toate acestea cu o intensitate extraordinară. Ce ne puteți spune despre modul în care ea își proiectează lumea, realitatea atât în manifestările sale exterioare, dar și în sufletul ei? Este vorba de o formă de vindecare? Vindecare de ce, de cine?
M-a interesat întotdeauna să trec dincolo de primul înveliș. Să încerc să redau trăiri ascunse. Să merg până acolo unde limitele se estompează, se depășesc.
Sigur, nu voi reuși să ajung la adâncimile la care a făcut acest lucru Clarice Lispector, dar cel puțin e o direcție care mă interesează ca scriitor. Să sap puțin sub epiderma lucrurilor. Să mut bariere sau să le sar. Durerea fizică și/ sau psihică poate fi un declanșator. Orice sentiment dus la extrem poate declanșa această călătorie în interior. Chiar și bucuria.
Cât privește vindecarea, aș avea nevoie de un al doilea volum ca să mă pot exprima. Dar e o coabitare nu doar între vis și realitate, ci și între personaje, de acolo senzația de contopire între vis și realitate.
Ajungem la o altă tematică despre care am pomenit în mod succint mai sus, cea a identității. Despre identitatea personajelor dumneavoastră aflăm doar lucruri care le caracterizează în mod implicit prin faptele și referințele familiale, care și ele sunt voit lăsate în umbră. Cu toate acestea, identitatea ocupă un loc esențial, legat desigur de exil, dar și de cunoașterea de sine, de legătura cu cei apropiați, cu lumea. Altfel, „suntem doi străini“ spune tânăra vorbind de prietenul ei, „doi fugari“. Ce loc ocupă identitatea în modul în care v-ați construit personajele și povestea lor?
Identitatea e esențială, doar că voit și destul de subliniat am vrut să evit capcanele detaliilor. Identitatea e mult mai mult decât detaliile din buletin.
Revin la filosofii personaliști. Cine suntem și ce ne definește? Cum știm că îl vedem pe celălalt? Diferența între corp și trup la Jean-Luc Marion. Apoi să precizez că celălalt e un personaj principal al acestei cărți. Oricine devine celălalt în cartea asta, devine central. Comunicarea deplină și sinceră care naște o comuniune perfectă, transformarea individului în persoană – calitatea de ființă dialogică. E, cu siguranță, o poveste despre identitate și alteritate. Despre, cum spuneam mai sus, legăturile dintre oameni.
În fine, și tot legat de identitate, dar și de cunoașterea de sine și a celorlalți, dați-mi voie să vă întreb ce semnificație capătă acel Al 4-lea din titlul cărții dumneavoastră, ba, mai mult, al celor 8 miliarde de oameni și al triunghiului pe care ar trebui să-l deseneze?
Treimea e probabil cea mai frecventă temă în cărțile mele și nu mă refer neapărat la înțelegerea teologică a ei. M-a obsedat afirmația Sfântului Maxim Mărturisitorul care spunea că „treimea e în toate“.
Dar să revin, mă interesează treimea (și) în relațiile dintre oameni. Trei e un fel de infinit. E cercul, mai degrabă decât triunghiul. Fiindcă face loc la cât mai mulți. Al patrulea e, dacă pot glumi, D’Artagnan. Cei trei mușchetari și D’Artagnan. Știm povestea. El nu e intrusul, e desăvârșirea grupului de trei. Al treilea e copilul într-o familie. Al patrulea înseamnă deja copiii, toți ceilalți. Toți care vin după al treilea. Deschiderea relației. Trei e râul pe care doi îl trec ca să ajungă la al patrulea și așa mai departe până la 8 miliarde.
Câtă vreme se rămâne la o relație de doi nu e cerc, nu e spațiu, e linie și oglindire a fiecăruia (singur!) în celălalt. Doi e doar mama vitregă și oglinda fermecată. De la doi la trei e nevoie de schimbarea minții, dar de la trei la patru e parcurs firesc.