Studiul teologiei ortodoxe se reflectă în miezul celui mai nou roman semnat de poeta și prozatoarea Moni Stănilă.
În Al 4-lea descoperim, fără îndoială, un echilibru al prozei și poeziei deopotrivă și, fără ca acesta să fi fost scopul cărții, ni se deschide în față un roman de care aveam nevoie fără să o știm.
Moni Stănilă scrie un roman fără granițe, care ar putea fi oricând tradus, luat din raftul oricărei librării dintr-o țară străină. Cu o voce sigură și cu o direcție clară, Al 4-lea își urmează traiectoria ca o săgeată care va nimeri ținta. E un zbor exersat, ferm, cu un ritm al scrisului care nu lasă loc de nesiguranțe, e o carte în care tema ființării e sub semnul întrebării în relație cu destinul și credința, cu ceea ce avem de făcut pentru a găsi răspunsurile care să dea sens existenței. Lupta cu divinitatea este destinul omului care doar astfel își poate depăși condiția? Existența însăși devine posibilă pentru că omul nu crede în moarte, ci doar intuiește nemurirea? Este singurătatea esențială pentru aceste răspunsuri? Cum ajungem, în prezentul modern, la autoexil, la sihăstrie? Și, mai apoi, în ce fel identitatea noastră se leagă de spațiul în care locuim, de credința sau necredința pe care o îmbrățișăm sau de cei de care alegem să ne legăm?
Credința e smerenie și salvare
Identitatea protagonistei nu e „legată de poziția în societate“, dar alegerile sunt prezente, continue, frământări care devin fizice, produc răni. Alături de Celălalt, „stabiliți ilegal într-o țară în care un european nu ar veni nici pe salariu“, autoexilul din munte e o căutare continuă pentru răspunsurile de mai sus, apropierea e iubire, salvare, dar și pericol de moarte, de o despărțire de nesuportat pentru că devenim Unul: „Situațiile-limită ne apropie la fel de mult ca o legătură de sânge sau ca starea civilă. Și ne conduc la o situație firească. Adică modelată exact după firea cea dintâi a omului. Cel din fața ta nu mai e un altul, cum ar spune Rudolf Otto, ci devine Celălalt. Deodată poți bea cu el din aceeași cană, fără să te jenezi sau să strâmbi din nas. Celălalt e absolut de încredere și absolut necesar. Așa cum un soț sau o soție devine doar după câțiva ani de conviețuire. În asta se transformă omul care trece printr-un pericol de moarte cu tine, fiind de aceeași parte a baricadei. El devine cel căruia îi lași pușca în pază când dormi. Cel pe care îl asculți orbește când strigă: sari! În gol, dacă e nevoie“. Centrul se revarsă din interior, natura e cea care sprijină autoexilul și căutarea sensului, în vreme ce libertatea își pierde definiția, iar capcana pe care o pot reprezenta autoritățile de care fug protagoniștii nu mai e importantă pentru narațiune. Căci întrebările se îndreaptă către ceea ce înseamnă pentru om virtutea, dragostea, credința, către felul în care iubirea pentru ceilalți ar putea fi posibilă ca un singur mod de a exista.
Credința e smerenie și salvare în romanul lui Moni Stănilă, dar numai printr-o prăbușire continuă, fizică, mai întâi, pentru ca salvarea să se refacă mai apoi din ceea ce e spirit. Aici alegerile redefinesc existența, omul, relația cu celălalt: „Noi am ales. Eu să vin, tu să ai încredere în mine. Și acum există o legătură între noi. Asta e până la urmă alegerea. Indiferent despre ce vorbim, cât de mari sau cât de mici sunt alegerile, ele leagă sau dezleagă ceva. În cazul îndrăgostiților, dacă se urmează unul pe celălalt – leagă, dacă nu – dezleagă“. Nu putem exista fără alegeri, nu putem trăi fără răspunsurile care determină ceea ce alegem mai departe. Personajul e omul care caută o ieșire în siguranță, dar întrebarea ascunsă e dacă nu cumva a fost abandonat de Dumnezeu, dacă nu cumva această exilare în inima munților și trecerea prin durerea fizică nu e un semn al obligației de a căuta mai aprig, de a găsi un sens în această viață.
Credința devine martor răbdător și tăcut
Strâns legate, însemnătatea vieții și credința devin personaje în sine, căutarea protagonistei e universală: a te apropia de Dumnezeu, a trăi întru credință înseamnă a trăi supus, smerit sau a coborî de pe munte, a ieși din exil pentru a alege să trăiești între ceilalți, arătând că nu este posibilă iubirea universală, dar luând decizii care nu mai sunt precum cele din singurătate: „Îmi dau seama că viața ar trebui să însemne altceva, dar ce? De multe ori mi-am bătut capul cu povestea lui Iacov. De ce anume a fost binecuvântat și a devenit tatăl poporului ales? Fiindcă s-a bătut cu Dumnezeu? (…) A luptat cu Dumnezeu nu când a biruit îngerul, ci atunci când nu și-a acceptat statutul de al doilea născut care îi fusese rânduit de ceruri. E rămânerea mea pe munte o depășire a condiției mele, de om căutat de lege? De legea cu care nu m-am certat? Sau adevărata luptă e să cobor?“.
Acest exil e căutarea omului modern, prins între pustiul necesar și prezența vitală precum apa a celorlalți, dar când devii Celălalt ai nevoie să rămâi și tu și, în același timp, să devii capabil să-l accepți pe un „al 4-lea“, să înțelegi condiția omului și pe cea a lui Dumnezeu: „Iisus a stat doar patruzeci de zile în pustie, dar a stat. Și a fost ispitit. Pustia e obligatorie pentru orice om. Experiența singurătății e obligatorie, ca să înțelegi ca Iacov cu cine și când trebuie să te bați“. În multe feluri, suntem martorii unei căutări continue a modului în care credința poate exista fără ca omul să piardă definitiv legătura cu divinul.
Coborârea de pe munte e alegerea celuilalt, e o alegere a celorlalți de a o salva pe cea care alege viața, în cele din urmă, credința fiind o prezență tăcută, devine martor răbdător, rolurile se inversează, alegerile vin dinspre viață, dinspre corpul fizic, dinspre cei care acum repară, pansează, vindecă.
Iar din vindecarea fizică viața renaște și înspre cea a sufletului, alegerile celorlalți fac viața posibilă mai departe, chiar dacă nu dispare nici măcar o clipă credința din ceea ce întrupează protagonista, o căutare a omului indiferent de locul în care se află. Odată cu „al 4-lea”, treimea se reorganizează, credința poate fi prezentă în viața omului modern doar în această formulă în care căutarea include și iubirea sau, mai degrabă, posibilitatea de a-l iubi pe celălalt, de a suferi iubindu-l sau de a-l iubi de la depărtare, hrănind astfel himerele și păstrând dragostea intactă.
Romanul pe care îl scrie Moni Stănilă e mai firesc ca oricând, curge ca un izvor de munte acolo unde e posibil autoexilul în mijlocul căruia sunt posibile întrebările și răspunsurile. Nimic nu poate ieși de sub condiția aceasta a căutării permanente, omul nu se poate desprinde de nemurirea pe care o intuiește și, în același timp, de încercarea de a-și lămuri existența, de a-i da un nou înțeles și de a-și traduce destinul prin filtrul dumnezeirii care poate lăsa totul la întâmplare sau care poate condiționa totul.
Universal, aduce din nou în discuție posibilitatea de a ne regăsi în mijlocul unui autoexil care, de cele mai multe ori, se decupează dintr-o mulțime de indivizi. Moni Stănilă scrie cu siguranța celei care explorează o teză cunoscută, o aduce aproape de cititorii săi prin ceea ce capătă contururi de pildă, de poveste cu tâlc, fără a privi de sus, ci de la înălțimea celui care trăiește această căutare ca pe un firesc. Romanul pe care îl semnează devine astfel căutarea fiecăruia, cu răspunsuri pe care le traducem prin propria existență.