În buna tradiție a povestașilor din Moldova, Radu Părpăuță a scris parcă fără să vrea, cu o bunătate a naturaleței ce ține de depănat istorii la o vorbă, la un pahar. Urmaș al lui Creangă și Sadoveanu, Părpă a fost mereu o plăcere de citit, cu dragul pe care îl avea pentru curtea lui, pentru ironie și autoironie, pentru jocurile de cuvinte, aliterații și pentru dragostea pe care i-o simți mereu față de limba română. În fapt, chiar el spunea, în repetate rânduri și în diverse forme, că limbajul este totul pentru el. O declarație de iubire.
Bucuria lui ni s-a terminat în noaptea dintre miercuri și joi. Asemenea felului său de a fi, simplu în aparență, dar complex în fond. În fine, ce contează este că a fost – deci nu mai este. Culmea este că rămâne. Ne rămâne.
De-a lungul timpului, Radu Părpăuță a trecut prin diverse meserii, toate din aceeași sferă. Astfel că a trecut de la profesor de țară la bibliotecar, documentarist, ghid turistic aproape întâmplător, traducător de limba rusă (vorbim aici de peste 50 de volume de istorie, filosofie, religie și literatură, din autori precum Suvorov, Berdiaev sau Grossman) și ziarist. De scriitor nu mai e nevoie să spun.
Radu Părpăuță (1955-2024) a început din 1990 să scrie la diverse ziare și reviste; o perioadă foarte fastă pentru revista „Timpul“ a fost cea în care Radu Părpăuță a lucrat ca redactor, redactor-șef adjunct și redactor-șef.
A publicat volumele de proză Învierea muților (2005; carte triplu premiată), Giardinieri. Povestiri vechi și nouă (2012), Rămas-bun (2018), volumul de eseuri Creanga prin Creangă (2015) și romanele Povestea Rădăcineștilor (2015) și Moartea vine pe Bahlui (2018).
Cum am spus, un povestaș. Unul care scria regulat proză scurtă, chiar și fără să vrea. Nu mă refer doar la ce scria pe site-ul LiterNet, ci și la textele din „Ziarul de Iași“, ba chiar la postările sale de pe Facebook. E o formă de paradox: fără să îți dai seama cum, tot ce îi ieșea din degete lua forma unei proze scurte.
Cum spunea într-un interviu, el, îndrăgostit de oameni și de satul etern pe care reușea să îl găsească în preajma lui, el, cu scriitura sa „mai de la brazdă“, vedea umanitatea peste tot – și peste tot oamenii la fel, indiferent că vorbim despre cei de la New York sau de la Glodenii Gândului.
Pentru Radu Părpăuță, totul era poveste. Totul, de la cum se plimba cu soția pe ulița din sat până la fluxul oamenilor într-un magazin și până la un drum la băcănie. Toate astea cu o formă de oralitate puțin arhaizată în lumea de astăzi, dar de o naturalețe de netăgăduit, de invidiat – și, mai mereu, cu un praf de ironie amuzată ce se trage direct de la Păstorel Teodoreanu. Toate astea dublate de o modestie auctorială rară.
Dacă tot aminteam de frumusețea blândă a comentariilor sale de pe Facebook, anul trecut i-a apărut, editat de Viorel Ilișoi, ultimul volum de proză, Dincolo de perete – cel care o și numește „Cea mai frumoasă carte pe care am citit-o în ultimii ani“. Volumul s-a constituit, practic, din activitatea pe Facebook a lui Radu Părpăuță. „Combin pe Facebook postarea de texte literare cu postarea textelor de altă factură: bancuri, glume, luări de poziție în chestiuni de interes public“, spunea chiar el într-un interviu dat pentru CuzaNet. Iar adesea poziționările sale erau destul de tranșante, spunând foarte clar că „Neocomunismul, sub forma corectitudinii politice, este astăzi în floare“. O. Nimigean spunea că „are geniul limbii“, pe când Dan Lungu îl acuza că ne oferă „emoții în stare pură“. Nu poți spune că s-a înșelat vreunul, nici Pavel Lucescu când observa o asemănare tot mai mare între Radu Părpăuță și Emil Brumaru de-a lungul timpului, atât stilistic, cu grijă față de limbă, cât și chiar fizic. Acum s-au regăsit.
Mie unuia îmi va lipsi prezența lui, fie și doar pe Facebook, cu poveștile lui despre toate și nimic, despre orice și mai ales oricum.
„Vreau doar să fiu citit.“ Vă las cu spusa asta a lui Părpă. Și asta vom face mai departe. Deși plecat, rămâne cu noi.