Este ca nimicul din cartea & filmul Poveste fara sfirsit – o zona gri pe care de fapt nu poti s-o descrii printr-o culoare sau prin alta calitate si care inainteaza fara a putea fi oprita. Creierul moare incet. Legaturile dintre lucruri dispar.
Si amintirile la fel? Richard Eyre indrazneste sa sugereze in filmul sau, Iris, ca ar fi posibil ca amintirile sa nu dispara de tot in spatele cortinei „de nimic” ce izoleaza tot mai mult persoana respectiva de realitate. Realizat dupa doua carti ale lui John Bayley, care a fost multi ani sotul, sustinatorul si fanul suprem al lui Iris Murdoch, filmul facut in urma cu sapte ani are un mare atu. Eyre alege sa combine realitatea trista – doi oameni in virsta, tot mai neputinciosi si care se inteleg tot mai greu (din pricina bolii) – cu secvente din trecut. Cele doua planuri se agata unul de altul uneori prin elemente foarte simple, cum ar fi un autovehicul in miscare. Racordul se face si pe alt plan, pentru ca nu stii cu exactitate daca momentele din trecut sint flashback-uri comandate de regizor, independente de vointa personajelor, sau rememorari care traverseaza mintea scriitoarei – si care poate nici ele nu sint chemate, ci ii spala ca un val constientul tot mai nivelat. De fapt, aceasta a doua posibilitate da farmec filmului si ii permite sa investigheze cu mijloace proprii mintea omeneasca si felul in care ea lucreaza. Poate fi cinematograful mai eficient decit un tomograf? Pe un anumit nivel, poate ca da. Filmul, folosind asocierile, poate inainta din aproape in aproape, instinctiv spre acel teritoriu cenusiu care se defineste tocmai prin asocieri si legaturi. Filmul este la fel de creativ pe cit e si creierul.
Cuvintele dispar unul cite unul ca si cind n-ar fi existat
Sint citeva secvente in film in care asocierile (libere sau nu) dintre elemente din trecut si elemente din prezent te fac sa crezi ca Richard Eyre a fost interesat nu doar de viata lui Iris Murdoch si de relatia ei cu John Bayley, dar si de felul in care filmul poate cerceta tragedia unui om care pierde legatura cu realitatea deoarece cuvintele dispar unul cite unul ca si cind n-ar fi existat. Lumea lui interioara se surpa.
Traseul cuplului Murdoch-Bailey n-a fost rozaliu si eteric vreme de 40 de ani. John Bailey a avut mereu senzatia ca, desi o cunostea cel mai bine pe sotia sa, aceasta pastrase mereu o zona interioara in care accesul era interzis. Nu era felul ei independent de a fi, faptul ca pina sa se casatoreasca cu John Bayley se vedea si cu alti barbati ci, intr-o anumita masura, tocmai conditia sa de scriitoare. Este, oricum, o prostie sa crezi ca poti cunoaste mintea cuiva in totalitate. Dragostea nu poate lumina toate cotloanele. „Nici macar eu nu ma cunosc. Cum poti pretinde ca ma cunosti?” – isi spun uneori oamenii. John Bailey a trait toata viata rupt intre dragostea impartasita fata de femeia de linga el si frustrarea ca n-o poate avea cu totul – adica cu tot cu minte. Iar aceasta sfisiere a devenit si mai dureroasa cind, atinsa de Alzheimer, femeia desteapta de linga el a inceput sa-si piarda din duritate, din consistenta, roasa de vinturile sarate ale neantului – si care, mai mult ca niciodata, nu putea impartasi aceasta experienta. Nici ea n-avea instrumentele necesare pentru a o prinde de aripioare si cerceta.
Iar filmul devine pina la urma un mijloc de a marca ruptura iremediabila dintre cele doua lumi si incercarea disperata de a crede ca iubirea mai poate arunca o punte.
Unul dintre cele mai cumplite cosmaruri pe care le poti avea este sa visezi ca sfirsitul lumii nu inseamna cataclisme naturale sau provocate de om, ci simplul procedeu prin care cuvintele isi schimba sensul si incep sa denumeasca altceva. Astfel, piramida e dinamitata de la baza. Nu e teroare mai mare.
Iris, 2001. Regia: Richard Eyre.
Cu: Judi Dench, Jim Broadbent, Kate Winslet, Hugh Bonneville