O rețea de 6.031 de cămine culturale există în satele și comunele din patria noastră (conform barometrului realizat de Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală), cele mai multe dintre ele în Transilvania (333, în Bihor; 318, în Mureș), cele mai puține în sud (53, în Giurgiu; 42 în Călărași).
Ca orice statistică, și aceasta poate fi înșelătoare, maparea cantitativă trebuind să fie corelată cu numărul de locuitori și suprafața formelor de organizare administrativă la care ne referim. Nu am date comparative cu alte țări (nici cele ex-comuniste, nici general europene) în privința ofertei culturale în mediul rural, dar nu cred că stăm chiar așa de rău aici, ca țară în care avem extrem de multe lucruri de făcut pentru atingerea unei normalități la care tânjim, iar școlile au încă, multe, WC-uri în curte și nu au avize date de ISU, de pildă. Nu mai vorbesc de drumuri, canalizare, apă curentă, asistență medicală etc. Biserici sunt, în mod cert, incomparabil mai multe.
Manifesări de tip clasic
Explozia din ultimii 15 ani a numărului de așezăminte culturale în comune și sate se datorează fondurilor nerambursabile comunitare puse la dispoziție de UE. E bine că avem o asemenea infrastructură, întrebarea consecutivă e „ce facem cu ea?“.
Dotările sunt decente, finanțarea se face de primării, activitățile tipice predominante sunt
împrumutul de cărți de la bibliotecă, diverse aniversări locale, câte un film, serbări școlare, spectacole folclorice. În unele locuri și parastase, fac și acestea parte din ciclul vieții.
Genul de manifestări să le zic standardizate, de tip clasic, destul de puțin orientate spre expresiile culturale mai elaborate. De pildă, arta teatrală. Formă de artă vie, cu efecte modelatoare, teatrul ar putea reprezenta o alternativă care să completeze spectrul repertorial al căminelor culturale. Condiția fundamentală ar fi imaginarea și sprijinirea unui program întins pe măcar câțiva ani de creație teatrală adecvată. Să vedem cum și de ce.
Tematică de inspirație din satul românesc actual
Un asemenea demers ar putea implica tinerii absolvenți, freelancerii care nu-și găsesc plasament în schemele fixe de personal ale teatrelor. Organizați în companii independente (în Iași, din păcate, în acest moment nu mai există nici o companie independentă – Teatrul FiX a intrat silit într-un fel de hibernare creativă din care mai iese prin câte un parteneriat cu alți operatori culturali), aceștia s-ar putea implica în proiecte dedicate, finanțate de la bugetul de stat, orientate din start către publicul din rural.
Să luăm zona Regiunii de Nord-Est: sunt 109 cămine culturale în Iași, 172 în Suceava, 111 în Neamț, 154 în Bacău, 112 în Vaslui, 117 în Botoșani, o sferă cu potențial generos.
Întrebarea logică secventă este: ce spectacole să joace ele? Producții mai mici, care să încapă în scenele de cămin; mai puțin complicate sceno-tehnic (dotările spațiilor sunt basic); cu mai puține personaje; abordând subiecte care să atragă un public neobișnuit (sau foarte puțin obișnuit) cu asemenea variante culturale. Pentru asta ar trebuie o dramaturgie de gen, numai bine ar avea de lucru și scriitorii de texte pentru teatru.
Intuiesc aici un alt posibil proiect al autorităților centrale/ județene/ locale care ar putea lansa concursuri. Dacă ne uităm cu atenție înspre zona tematică de inspirație reprezentată de satul românesc actual, piesele și spectacolele care o tratează sunt aproape inexistente. Iar mediul acesta care concentrează o bună parte a populației României e încă numeros, oferă un public potențial, o mică piață culturală care așteaptă să fie animată de o ofertă. La Academie (Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoșani), Acrobații, șapte zile din viața unor profesori de țară (Platforma de Teatru Politic) sunt cam singurele producții teatrale care au privit spre mediul sătesc.
Cultură cu impact pe termen mediu și lung
Politicile culturale înțelepte care se extrag din nevoile reale ale comunității dau cele mai bune rezultate. Intuirea necesarului de consum cultural, stabilirea unui set de obiective spre care să tindă, bugetarea dedicată, la nivel corespunzător, constantă, țintele
educaționale sunt coordonate de luat în seamă. Ar iniția cadre stimulatoare, ar produce cultură cu impact pe termen mediu și lung.
În lume sunt multe companii care au ales să funcționeze la țară și care au făcut istorie. În Cornwall, Marea Britanie, Minack Theatre funcționează în Porthcurno. În zonă antologic a fost, în anii ’70, Footsbarn Theatre, care a început să repete în hambarul unei ferme din Trewidland, funcționând ulterior într-un cort de circ, umblând prin întreaga lume și uimind cu arta sa. În Franța, la Fontaine-Guérin, funcționează din 2008 Nouveau Théâtre Populaire, o asociație de artiști cu drepturi egale, care s-au refugiat aici pentru a se putea exprima. Marile orașe sunt saturate cu oferte, îți faci greu loc. Pentru ei soluția a fost un sediu și un spațiu de joc de tip platou amenajat în grădina casei bunicii unuia dintre ei, o scenă în aer liber. Vara organizează și-un festival de succes. La noi, „Cultură’n șură“ e o mostră de reușită.
Revenind la ideea cum ar trebui gândite producțiile/ spectacolele acestea – enumăr truisme, îmi asum riscul încercând să schițez câteva posibile direcții: forme tradiționale, la început, orientate pe categoriile de public vizate, în care aceștia să se recunoască, cu tematici la care să rezoneze. Comedii, pentru început, forme de expresivitate canonice, atractive, ușor de procesat receptiv.
Vara, aerul liber este un teritoriu teatral în sine, așteaptă doar idei care să îl anime.