„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Nici o slujbă nu-i ușoară de Kikuko Tsumura, traducere din limba japoneză și note de Magdalena Ciubăncan, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, Seria Actual.
— FRAGMENT —
Slujba de supraveghere
Pe monitoarele din stânga și din dreapta mea era proiectată imaginea aceleiași persoane. Pe cel din stânga erau imaginile din ziua precedentă, înregistrate până la ora 22, iar pe cel din dreapta erau imaginile înregistrate cu două zile în urmă, până la ora 20. Persoana în cauză purta aceeași jachetă flaușată în ambele filmări și dacă data n-ar fi fost trecută într-un colț al ecranului, probabilitatea ca cineva să-și fi dat seama că înregistrările sunt din zile diferite ar fi fost foarte mică. Personajul de pe ambele monitoare stătea proțăpit la birou în fața unui laptop, cu brațele încrucișate și în mare parte nemișcat. Din când în când, preț de vreo treizeci de secunde, scria lovind cu putere tastele, ca mai apoi să împietrească la loc sau să caute ceva cu înfrigurare într-un dicționar sau să se uite pe internet, păstrând pe chip aceeași expresie imperturbabilă câte o oră întreagă. Oricum, mare parte din timp se comporta la fel. În filmarea de pe ecranul din dreapta, din urmă cu două zile, abia terminase de mâncat niște orez cu alge, supă miso cu spanac și ouă cu șuncă, în vreme ce pe ecranul din stânga nu se mișca deloc. Iar eu, cu editorul de text deschis pe ecran, încercând fără succes să scriu ceva în raport, eram la fel de inertă ca subiectul pe care-l supravegheam.
Privindu-l cu câteva clipe în urmă cum își ia cina, m-am gândit să merg să mănânc, dar cu toate că trecuse ceva vreme de când rumegam ideea asta, n-am făcut nimic. Mi se părea un chin să mă ridic, așa că am rămas în aceeași poziție vreo oră și jumătate. Mi se făcuse o foame de lup și, când am dat să mă ridic de pe scaun ca să dau o fugă până la magazin, mi-a atras atenția o mișcare de pe ecranul din dreapta. Probabil că sunase cineva la ușă, pentru că subiectul, care până atunci fusese în aceeași stare de inerție ca pe monitorul din stânga, aproape că a sărit de pe scaun și s-a grăbit spre hol. Am schimbat imaginile de pe monitorul din dreapta cu cele surprinse de camera de supraveghere din hol. Subiectul a închis ușa făcând o plecăciune în urma unei femei care, după uniformă, părea să fie un curier. Ținea în brațe o cutie de carton. Cutia nu era nici prea mare, nici prea mică. Era numai bună s-o poți cuprinde cu ambele mâini și avea formă de cub. Subiectul comanda adesea cărți sau DVD-uri, dar forma cutiei sugera că e vorba de altceva.
M-am gândit că se va întoarce la computer, așa că am schimbat imaginea, dar, cum nu-și făcea apariția la birou, am comutat pe camera din bucătărie și l-am văzut așezând cutia pe o măsuță, deschizând-o mai apoi cu o foarfecă.
Am mijit ochii ca să văd mai bine. Nici nu m-am gândit că subiectul ar fi pe cale să primească un alt pachet cu marfă de contrabandă, dar de fiecare dată când ieșea în hol să mai ia o geantă, mă treceau emoțiile. Subiectul a deschis cutia, a aruncat folia cu bule pe podea și a scos o pungă. Am înghițit în sec și am mărit imaginea. Pe pungă era lipit un abțibild pe care scria „Fursecuri proaspăt scoase din cuptor de la Patiseria XX“. Fără să bage în seamă bucățile de folie cu bule împrăștiate pe jos, subiectul a luat o farfurie întinsă din uscătorul de vase de lângă chiuvetă și a început să așeze fursecurile, împărțindu-le după formă în mai multe grămăjoare. Părea foarte fericit. Erau cinci sortimente de fursecuri, printre care unele erau pătrate, unele rotunde și unele în formă de frunză. Unele aveau o culoare maronie și am presupus că acelea erau fursecurile cu gust de ciocolată. Subiectul le așezase oarecum separat de restul. Apoi a luat unul și a mușcat din el.
Spre deosebire de subiectul de pe ecranul din dreapta, care părea în culmea fericirii, cel din stânga privea întruna în ecranul calculatorului său, cu brațele încrucișate la piept. O clipă, capul i-a căzut greu, dar s-a îndreptat imediat de spate. Probabil că ațipise.
Ți-am spus să nu ațipești pe scaun! Mi-e greu să-mi dau seama, i-am șoptit. În slujba asta, regula de bază era să nu derulăm filmarea pe repede-înainte, mai puțin atunci când subiectul dormea. Așa că aș fi putut să derulez bucata de mai devreme. Dar când postura subiectului adormit era identică cu cea pe care o avea când era treaz, era imposibil să-mi dau seama când anume ațipise – și așa trebuia să urmăresc bucăți din înregistrare peste care aș fi putut, de fapt, să sar. Pur și simplu îmi doream să nu mai facă asta.
Cred că mi se citea pe față că mă aflam în dificultate, pentru că doamna Ōizumi, care lucra în cabina alăturată, mi-a aruncat o privire prin deschizătura dintre paravanele despărțitoare și m-a întrebat:
— E totul în regulă?
Am dat din cap că da, mormăind ceva de neînțeles.
— Atunci plec. Ne vedem mâine! mi-a spus, înfășurându-și o eșarfă în jurul gâtului.
A ieșit din încăpere părând aproape epuizată.
Doamna Ōizumi era mamă și își întreținea în același timp gospodăria. Venea la muncă după ce își ducea fata, elevă în școala primară, la afterschool, și pleca atunci când fiica ei termina programul.
[20:35 – Subiectul a primit printr-o firmă de curierat o cutie de carton de 25 x 25 cm în care se aflau fursecuri și folie de împachetat cu bule.]
Am scris aceste rânduri în raport, am oftat și am scos din sertar o sticluță cu picături pentru ochi. Înainte să încep slujba asta nu prea avusesem nevoie de ele, dar în ultima vreme le foloseam din ce în ce mai des. Ba mai mult, mă obișnuisem cu unele destul de scumpe și mi-am dat seama că cea mai bună soluție ca să-mi pot permite extravaganța asta era să cumpăr angro sticluțele de 198 de yeni bucata, atunci când le găseam la reduceri. Partea bună era că puteam să decontăm picături pentru ochi în valoare de până la 1000 de yeni pe săptămână. Mâncarea însă trebuia să ne-o plătim singuri. Mă tot gândisem în ultima vreme că, între o sticluță cu picături pentru ochi și un sendviș cu yakisoba (tăiței prăjiți), picăturile erau mai ieftine. Dar, când aveam să renunț la slujba asta, exista posibilitatea ca, din cauza folosirii excesive a picăturilor, ochii mei să sufere de uscăciune. Și atunci, dacă priveam lucrurile în perspectivă și luam în considerare costurile aferente, prețul sendvișurilor cu yakisoba devenea rezonabil. Dar nu puteam nega faptul că, din cauza aditivilor, efectul sendvișurilor cu yakisoba asupra organismului meu ar fi putut fi mult mai rău în comparație uscăciunea oculară, așa că nu puteam să spun care dintre cele două opțiuni ar fi fost de fapt rentabilă.
Da, acestea sunt gândurile unei persoane care nu are prea multe de făcut. Așa e, nu sunt ocupată deloc. Cu slujba asta am destul timp liber. Se lucrează mult peste program, dar în orele alea nu faci mare lucru. Mă tot gândesc dacă mai există în lumea asta vreo slujbă în care nu faci altceva decât să urmărești viața unui romancier care locuiește singur și lucrează de acasă.
Mi-am pus picăturile, dar starea nu mi s-a îmbunătățit așa cum speram, drept pentru care am închis ambele monitoare și m-am ridicat cu greu de pe scaun. Scopul meu nu era să supraveghez subiectul în direct, ci să verific înregistrările făcute până în ziua precedentă, așa că puteam să opresc filmarea oricând și s-o reiau mai târziu. Singura condiție era să verific toată înregistrarea din intervalul orar în care subiectul era acasă.
Cu alte cuvinte, cu cât subiectul stătea mai mult acasă, cu atât aveam mai mult de lucru. Subiectul acesta pe care-l supravegheam se culca în jur de ora șase dimineața și se trezea pe la două după-amiaza, ceea ce era rezonabil, dar, ca să compenseze, își petrecea mai tot timpul în casă. Iar eu trebuia să verific toate filmările, ceea ce însemna că petreceam o bună bucată de vreme în cabina de lucru. După ce te obișnuiai cu slujba, ți se permitea să verifici simultan înregistrările din două zile diferite, dar chiar și așa, timpul petrecut de cineva lucrând la domiciliu era considerabil. Locuiam vizavi de birou, așa că nu mă chinuiam deloc cu naveta, doar că atunci când nu poți să te întorci acasă, nici nu mai contează dacă stai sau nu aproape. Partea bună era că nu trebuia să-mi bat capul cu ce mă îmbrăcam, pentru că nu dădeam nas în nas cu prea mulți colegi, așa că, uneori, luam o haină peste pijamale și mă duceam la serviciu. Iar când aveam puțin timp liber, mă repezeam acasă ca să iau masa.
Într-o zi i-am spus funcționarei de la agenția de recrutare că vreau o slujbă cât mai aproape de casă – dacă s-ar putea, un loc unde să supraveghez extracția de colagen pentru produsele de îngrijire a pielii. Nu mă așteptam să-mi găsească un astfel de post, dar m-am gândit că n-aveam nimic de pierdut dacă întrebam. Renunțasem la locul de muncă precedent pentru că ajunsesem la epuizare și fusesem nevoită să mă întorc la ai mei ca să mă recuperez. După o vreme, șomajul s-a terminat și mi-am dat seama că sosise momentul să-mi caut de lucru.
Îmi dădusem demisia pentru că volumul de lucru reușise să-mi stoarcă energia până la ultima picătură, dar am realizat rapid că nu puteam s-o țin așa, nefăcând nimic la infinit. Am început să-mi caut de lucru, dar, cum nici mie nu-mi era foarte clar dacă voiam sau nu să lucrez, i-am spus funcționarei gluma de mai devreme. M-am gândit că o să se enerveze.
CARTEA
Considerat o revelație în momentul publicării, romanul explorează, printre altele, traumele emoționale pe care le poate provoca munca indivizilor într-un sistem capitalist hiperconsumerist. Protagonista se duce la o agenție de ocupare a forței de muncă în căutarea unei slujbe care să o solicite cât mai puțin posibil. Este trimisă într-o clădire unde urmărește înregistrările cu camera ascunsă ale unui scriitor bănuit că tăinuiește mărfuri de contrabandă. Dar să ții sub observație pe cineva ore întregi fără să te ia somnul nu e treabă ușoară. În plus, ea începe să se întrebe cum de a ajuns în această situație. Pe măsură ce se mută de la o slujbă la alta, devine limpede că nu caută tocmai serviciul cel mai ușor, ci ceva mult mai important.
AUTOAREA
Kikuko TSUMURA (n. 1978, Japonia) este una dintre cele mai de succes scriitoare din Japonia. A obținut numeroase premii literare, printre care Premiul Akutagawa, Premiul Noma, Premiul Dazai Osamu, Premiul Kawabata Yasunari și Premiul Oda Sakunosuke. Și-a început cariera literară scriind proză SF, însă, în urma unor experiențe traumatizante la locul de muncă, a început să scrie despre problemele cu care se confruntă oamenii obișnuiți la slujbele lor și în societatea japoneză extrem de competitivă și consumeristă.