Vreme de o oră, cât am vizitat cele trei etaje ale muzeului, am ascultat explicațiile și argumentele curatoriale ale lui Erwin Kessler despre cele două expoziții în curs (Jonathan Lasker – Picturi din cinci decade, respectiv Cei noi/ Graduate Curated), dar am vorbit și despre Picasso, modul de selecție a artiștilor străini, publicul muzeului și ambițiile sale.
„Toate lucrurile au fost legate strict de egoismul meu estetic“
Haideți să vorbim despre expoziția de pictură a lui Jonathan Lasker, care acoperă o perioadă extinsă din cariera sa. Cea mai veche lucrare e din 1985, dar sunt și unele recente.
Da, cele mai recente din 2022. Sunt lucrări care acoperă cele mai importante perioade ale vieții sale și, practic, de la unele poți să constați felul în care și-a dezvoltat limbajul și mai ales felul în care tehnica lui a evoluat. În zona de mic amfiteatru pe care o avem la etajul 3 al muzeului, cu cele trei lucrări mai mici pe care le avem acolo, chiar este un fel de lecție, foarte concentrată, despre felul în care sunt realizate lucrările sale. Dacă te uiți, vei vedea cum în timp a evoluat dinspre o aserțiune în care intră întotdeauna în joc o zonă de pastă de la suprafață, compactă, densă, care de fapt este un enunț despre forța artistică, un enunț care evocă și în același timp subminează discursul de tip expresionist abstract. El practic joacă acel discurs, nu e realmente în discursul acela. Și dedesubtul pastei se vede zona minimalistă, această grilă pe care o vedem în toate lucrurile aici expuse, această rețea, rămâne ca un fel de reper, un fundal pe care se joacă diversele strategii artistice. Ai un fundal, peste fundal o rețea, peste rețea o serie de figuri repetitive (șabloane serialiste, patterns), iar deasupra lor o zonă foarte densă de pastă. Practic, în lucrare vezi întreaga istorie a artei americane, începând din anii ’50 până la ora actuală.
Cum v-ați hotărât să-l aduceți pe Jonathan Lasker? Există o programare, ați identificat anumiți artiști și îi aduceți în funcție de disponibilitatea lor sau cum funcționează lucrurile la MARe?
Nu, nu, George, lucrurile sunt mult mai simple. Toate lucrurile au fost legate strict de egoismul meu estetic. E vorba despre artiști care mi-au plăcut, unii dintre ei, ca Matt Mullican, începând chiar din anul 1987. Eu am văzut prima dată Matt Mullican într-o revistă la defuncta bibliotecă a Universității din București, la BCU. Și l-am ținut minte de atunci, mi-a plăcut. Erau acele simboluri a lui create despre moarte, adică un fel de semne de circulație create de el, un semn de circulație mental. Și m-au marcat. După 35 de ani l-am întâlnit pe Matt și i-am zis că o să facem o expoziție. Și a zis, „da, unde?“ „În România“. „Ha, mi-a spus, nu am fost niciodată acolo!“
Ăsta este tipul de discurs pe care l-am avut întotdeauna. „Ah, România? Nu m-am gândit niciodată să expun acolo. Cum arată?“ Trimit imaginile, spun ce am mai expus și ce gândim… „Da, pot să fac.“ Așa mi se răspunde. Același lucru a fost și cu Jonathan Lasker. Îl știam din cataloage, din anii ’90. Am început să văd lucrări de-ale lui începând din 2007-2008. Am văzut prin târguri, prin expoziții. Am fost apoi mai târziu la o expoziție personală a lui la Paris și întâmplător l-am întâlnit pe Jonathan, în expoziția sa, neștiind că este el. Eu nu sunt cu Google și așa mai departe. Înțelegerea și știința mea despre artă vin din relația directă și reacția nemediată în raport cu opera. Așa că habar n-aveam cum arată Jonathan Lasker și în expoziția sa am început să vorbesc cu Arne (n.m.: Arne Ehmann), unul dintre directorii galeriei Thaddaeus Ropac, despre felul în care în arta lui Jonathan Lasker vezi enunțate, cum spuneam și înainte, toate marile etape ale artei americane, expresionismul abstract, minimalismul, hard edge, pattern painting…
Poate și pop-art…
Mult pop-art! Pe toate le vezi, dar în același timp vezi ceva care este doar Jonathan Lasker. Sunt ca niște boabe de mărgăritar pe un fir, dar la sfârșit ceea ce vezi nu este fiecare bob în parte, ci colanul, respectiv Jonathan Lasker. Dar zic, uite, se vede foarte bine David Reed, influența postmodernismului, vezi influența lui Philip Guston cu un tip de pastă, că pasta vine dinspre expresioniștii abstracți americani, dar este o pastă prelucrată de Philip Guston în altă direcție. Și îl vezi și pe Peter Halley. Faptul că folosește ca fundal un fel de culoare uni, este exact culoarea de zugrăvit pereții, nu? Și vorbeam noi doi și lângă noi era cineva, un domn mai în vârstă și mai scund care aproba și, când se termină discuția, Arne zice, Erwin, Jonathan; Jonathan, Erwin.
Și zic eu, sorry că am zis ce am zis, iar el spune nu, nu, dar nu m-a deranjat nimic. Și după aceea am fost la cină cu el, împreună cu Thaddaeus (n.m.: directorul galeriei cu același nume) și cu echipa. Atunci l-am întrebat dacă nu l-ar interesa o expoziție la un muzeu de artă recentă. Și asta acum vreo mai puțin de trei ani. „A, da. Unde este?“ „La București.“ „OK. Dacă vrei, îmi spui ce și cum.“ Am făcut apoi selecția și așa a ieșit expoziția.
Pare straniu și pare, probabil, pentru mulți – mi s-a și zis –, domnule, e ceva ascuns aici. E clar că există alte căi, alte promisiuni, alte manevre prin care sunt aduși acești artiști, dar, sincer, toți, toți artiștii pe care i-am adus – și vorbim aici de Jeff Wall, Gregor Schneider, Martin Creed, VALIE EXPORT – sunt oameni pe care i-am întâlnit.
Martha Rosler?
Pe Martha Rosler n-am întâlnit-o. Nici pe Thomas Demand sau pe Heimo Zobernig nu-i întâlnisem. Unora le-am scris direct, pur și simplu. Fără să-i cunosc și fără să cunosc pe nimeni care să mă fi dus la ei.
Dar revin, pe cei mai mulți i-am întâlnit și le-am zis: vrei să faci o expoziție la București? Cum arată? Bine, n-am venit așa, direct, fără să vorbim despre alt lucru. Și, apropo, cu Martin Creed, pur și simplu ne-am întâlnit la Frieze, el pe trotinetă, eram cu un galerist pentru care organizasem un stand și el i-a zis, „salut, lui Erwin îi place foarte mult ceea ce lucrezi“. Vorbisem despre expoziția lui pe care o văzusem cu câteva zile înainte, la Hauser & Wirth, îmi place foarte mult ceea ce lucrezi, așa de mult încât aș vrea să facem o expoziție împreună. „Desigur“, a răspuns el. Dar asta i-am zis acum 10 ani! Și, după aceea, când am făcut muzeul, am cerut adresa și i-am spus: „Ții minte ce mi-ai spus, mai vrei să facem expoziție?“. „O facem!“ a răspuns el. Și am făcut-o. Pare ca-n povești, știu, dar e purul adevăr.
Ei bine, cu artiști foarte importanți, care sunt dincolo de pre- siunea carieristă de a-ți pune problema unde expun, cu cine expun, ce avantaje au, pe care o au aproape toți artiștii nerealizați – și știu ce spun când spun nerealizați, chiar dacă ei par realizați –, deci când depășești situația asta ai de-a face cu un om care este liber. Artistul acesta este liber și el își permite nu neapărat o excentricitate, pentru că orice om, chiar dacă este liber, nu își permite o excentricitate tâmpită, ci este o excentricitate cu sens, un act de conștiință și o exprimare a libertății proprii. Adică vine într-un loc în care știe că nu o să vândă lucrări, că nu o să aibă publicul acela pe care îl țintește, de viitori colecționari și așa mai departe, și un loc pe care nu-l cunoaște și nici neapărat nu îi crește cota fenomenal… Nu îi crește și totuși face asta, am văzut după atâta timp și după atâția artiști, am expus peste 20 de nume importante din arta internațională la noi la MARe, am văzut că sunt oameni care au încredere că arta lor are un viitor într-un loc care aparent n-are prezent. Și că chiar contează pentru ei să fie văzuți și să discute. Reacțiile au fost, de obicei, extraordinare. Jonathan Laskar mi-a zis imediat după conferința pe care a avut-o la MARe: „Mai vie, mai autentică și mai semnificativă pentru mine ca discuția de la București nu îmi aduc aminte de decenii să fie avut. De decenii n-am avut o asemenea întâlnire cu publicul“. Ce poți să vrei mai mult de atât?
Deci am putea sumariza că programul de artiști străini pe care îi expune MARe e, de fapt, cadoul excentric pe care îl face curatorul Erwin Kessler pentru publicul interesat de artă.
Nu cred că e cadou, pentru că de fapt nu văd lucrurile astfel.
Prilejuiesc astfel de întâlniri, totuși, pentru că nu știu dacă MNAC ar aduce acești artiști, adică unde am putea să vedem asemenea artiști în România?
Nu mi-am pus niciodată problema, nu știu dacă acolo sau în altă parte ține de plăcere. MARe este realmente un muzeu privat și ne permitem propriile plăceri. Asta este foarte important. Să nu ai alte presiuni, să nu ai alte politici, să nu fii împins în luptă de altceva decât realmente de plăcerea ta de a aduce lucrări care îți satisfac aspirațiile estetice și oameni care pur și simplu sunt încântători, creatori plini de substanță, care pot lăsa o amprentă asupra mediului de aici.
Țin minte cum a fost cu Martin Creed aici. Jeff Wall a ținut o conferință magistrală la Biblioteca Centrală Universitară, în aula de acolo. Și a fost efectiv o prelegere de istoria artei, el fiind și artist, și istoric de artă, adică unul dintre cei mai importanți analiști ai fenomenului artistic contemporan. Au fost 200 de oameni în public… a fost extraordinar.
I-am propus și lui Martin Creed, atunci când mi-a promis că o să vină, să facă o întâlnire cu publicul și să fie o conferință. Și a zis „Lectures suck! I’ll do a gig for you“. Și am făcut la Club Control, exact în aceeași zonă a Bucureștiului, evident, în centrul Bucureștiului, dar de la Biblioteca Centrală Universitară până la Club Control ai un întreg abis de, să spunem, pretenții culturale care le separă.
Toate au fost făcute în felul acesta – pentru fiecare în spiritul fiecăruia. Și atunci, la Control, am avut 200 și ceva de oameni care pur și simplu au asistat, uimiți, la cele peste 50 de minute de spectacol fantastic pe care l-a făcut Martin Creed, care a fost, de fapt, o formă de artă. În care este muzică, în care este enunț politic, în care este performance din plin, dar în care ai de-a face cu ceea ce înseamnă arta contemporană internațională, în alt spirit decât arta românească. De asta spun, e foarte important să faci ceea ce aspiri, ceea ce te satisface.
„Aici este vorba despre individualism frontal“
După ce ați golit din nou muzeul, pentru că prima dată l-ați golit pentru expoziția Picasso, pe lângă pictura lui Lasker, l-ați umplut cu lucrările unor tineri absolvenți (Cei noi/ Graduate Curated). Cum de v-a venit această idee în contextul în care există deja evenimentul Diploma sau la nivel local în alte orașe, cum fac și eu la Iași, avem tot felul de expoziții gen Graduation Highlights? Cum v-a venit ideea să aduceți acești tineri în muzeu, nu în diverse spații?
Păi tocmai pentru că există aceste expoziții pe care le evocați și sunt expoziții parohiale. Fiecare cu grădina lui. Și m-am gândit deodată că ideea de a pune grădinile acestea suspendate toate la un loc e poate interesantă pentru a vedea dacă există vreo comunicare, vreo comunitate, dacă există un spirit comun al artiștilor tineri – sunt cei care au absolvit în ultimii trei ani – din toate cele patru colțuri ale țării. Și de asta am ales Timișoara, Iași, Cluj și București, cele mai importante universități de artă, la un loc.
Nu m-am gândit atunci că nu s-a mai făcut asta, nu mi-am dat seama că era o chestie de pionierat. Dacă îți pui în cap să faci ceva de pionierat, s-ar putea să deschizi uși deja deschise. M-am gândit pur și simplu că eram foarte interesat. Fiind și la Timișoara, și la Cluj, mergând ca și tine, ca și atâția alții, dar nefiind clar dacă există ceva în comun între ei, pentru că noi când ne ducem, de obicei, nu îi vedem neapărat pe cei mai tineri, vedem pe cei care deja au ieșit în lume.
Și am zis hai să vedem cum arată cei mai tineri, neieșiți, sigur, printre ei sunt și unii care au ieșit în lume. Am vrut să vedem dacă ei au ceva în comun și am constatat, cum probabil ați văzut, există ceva în comun, uluitor pentru noi, foarte, foarte apropiat între artiștii aceștia. Suntem la etajul 1 și se vede foarte bine ce au în comun. Culcușeala, moliciunea, adică dorința cel puțin de a crea un confort. În condițiile în care suntem obișnuiți și, probabil, țin minte foarte bine asta de decenii, de a avea direcții artistice care creează disconfort, în primul rând.
Ai disconfort pentru că sunt foarte tari. Adică ai de-o parte neortodoxismul care îți creează un confort pentru lumea cealaltă, un confort spiritual, dar în realitate ai de-a face cu lucrări care au o exigență, o tărie și un fel de distanță față de tine. Pe de altă parte ai arta, că tot ești de la Iași, nu? Arta de tip Iași, arta asumat militantă, care, de fapt, nu-ți creează un confort, îți creează un disconfort, arătându-ți injustiții. E o artă și aceea, tare, o artă cu repere ferme, care îți arată, să spunem, adevăruri sau adevăruri ascunse.
Aici nu vezi nimic de felul ăsta, nu vezi nici tăria spirituală, nici tăria implicării sociale, ci vezi dorința de culcușire într-o infantilitate ori sugerată, ori jucată, ori autentică, sau și mai bine zis, într-o aspirație de a nu discuta consumul, de a-l considera de înțeles, acceptabil, din zona confortului, cum spuneam.
Deci culcușeală și confort. Sunt valori noi, nu pot să spun că sunt bune sau rele, dar constat că între ei vedem că e ceva care îi leagă. Și e o moliciune nu doar la nivelul acesta al interpretării, cum spuneai tu, e o moliciune la nivelul texturilor. Expoziția este plină de lucruri pe care pui mâna, poți să pui mâna și să fii sigur că atunci când așezi și ochiul sunt moi.
Deci, practic, lipsește un caracter politic, un caracter militant.
Lipsește un caracter militant, nu neapărat politic, adică și politicul și misticul lipsesc, toate lucrurile care au militantism frontal. Aici este vorba despre individualism frontal. Fiecare este o personalitate: mare, mică, n-are importanță. De fapt, mai puțin mari… sunt personalități, să spunem, cotidiene, nu sunt niște personalități care sar în afara comunului, dar acest comun și-l asumă ca fiind un mod de viață și ceea ce contează este ca acest mod de viață să fie subiectul unic, practic, pentru ceea ce fac ei.
La o lună de la încheierea expoziției Picasso, cum se vede tot efortul implicat?
A meritat. La o lună de la încheiere pot să spun că a meritat. A fost extraordinar de solicitant. Dar ne-am dat seama de la început că va fi solicitant, a fost tracasant, au existat nenumărate probleme, dar, una peste alta, la sfârșit putem spune că a meritat.Am avut peste 51.000 de bilete vândute și în jur de 60.000 de vizitatori, socotind și nenumăratele gratuități pe care le-am dat: copii, persoane cu dizabilități, refugiați și așa mai departe. Deci, pe ansamblu, da, a meritat. Și a meritat și ca experiență pentru noi, experiență curatorială.
Să fim onești! E o șansă unică în viață să pui pe pereți Picasso, apoi să desfaci lucrările – când am făcut predarea, să pui mâna pe lucrări de Picasso, poate să pară puțin stupid, poate să pară o chestie de fetișism, dar atunci când ești colecționar știi ce înseamnă să pui mâna pe lucrare! Înseamnă ceva. Nu e fetișism. Înseamnă că ai atins ceva. Nu e vorba despre aura artistului. E vorba pur și simplu despre faptul că lucrările au un corp. Și că îți place, mie cel puțin îmi place să pun lucrarea pe perete, simt ceva atunci când pun o lucrare pe perete. Și nu pot să spun că am simțit extraordinar de mult când am pus Picasso pe perete, dar pot să spun că am simțit ceva aparte făcând-o. E ceva care ține de mecanică, atunci când există, una a vocației curatoriale. Nu înseamnă doar o profesie.
Ce a fost diferit și inedit cumva la această expoziție a fost faptul că ați lucrat foarte mult cu contextul local. Adică pe lângă cele 46 de lucrări Picasso, ați adus 65 de lucrări ale unui număr de 37 de artiști români. Cum v-a venit această idee și cum ați făcut selecția?
Păi tocmai asta a fost ideea. Ideea a fost din start să facem o expoziție care focalizează până la urmă tot pe arta românească, doar că cu o altă lentilă. Și lentila a fost Picasso, pentru că este numele cel mai mare al artei moderne, este the name of the game în tot ceea ce înseamnă modernitate, modernism și pentru că a avut o relevanță permanentă în ceea ce privește construirea discursului modernității în artă. Picassianismul este genul de contorsionare a chipului pe care aproape toată lumea o face și în școală, înaintea școlii, unii și după rămân în această emulație care este imitație. Și am zis de ce să nu ne referim în acest moment și să avem aspirația de a prezenta Picasso. Și am socotit că prin Picasso se vede poate mai bine arta românească, așa cum încă nu știm noi că este ea.
Am văzut mai multe atitudini la artiștii români față de Picasso, nu doar ironie, ci am văzut și adulație, adesea necritică, la adresa lui. Am văzut și politică, cum am avut lucrări realist socialiste care îl reprezentau pe Picasso ca figură publică, nu doar ca artistul care influențează artisticește artiștii, ci care influențează publicul și artiștii dintr-un punct de vedere al vieții, nu al profesiei. Adică te motivează să exiști, nu doar să pictezi. Sau te demotivează în anumite cazuri. Existau toate aceste incursiuni în tema Picasso care în felul acesta defineau inserarea în arta românească a acestor artiști. Și, până la urmă, întreaga expoziție vorbea despre istoria noastră din anii ’60 până la ora actuală.
La expozițiile actuale, dar mai ales la expoziția Picasso, o mare parte din costuri au fost asigurate de cofinanțări pe care le-ați adus, adică sume pe lângă banii care vin din bugetul propriu al muzeului. Cât de importante sunt aceste cofinanțări? Aveți o strategie în direcția asta, v-ați făcut un departament, cum ați reușit să le obțineți și cum vă planificați în viitor să căutați astfel de finanțări?
Nu a fost o surpriză și nu a fost o excepție montajul financiar al expoziției Efectul Picasso, pentru că practic am făcut tot ceea ce am făcut și în anii anteriori. Adică am lucrat cu instituții culturale străine, practic toate expozițiile pe care le-am făcut înainte cu artiștii proeminenți internaționali le-am făcut cu instituții precum Terra Foundation for American Art, în ceea ce privește artiștii americani, cu Institutul Goethe, pentru artiștii germani, cu Österreichisches Kulturforum, pentru artiștii austrieci, Institut Français, pentru francezi. Am lucrat în permanență cu aceste instituții generoase, ceea ce am făcut și acum pentru Efectul Picasso. Am lucrat, ca și înainte, și cu instituțiile administrației centrale și locale. Noi am obținut și înainte finanțări pentru expozițiile noastre temporare, colective, cu artiști români, de la Ministerul Culturii și de la ARCUB, adică de la Primăria Municipiului București. De data asta am avut bucuria de a primi o susținere infinit mai consistentă din partea celor două instituții, adică sute de mii de euro laolaltă.
A fost o sinergie între susținerea instituțiilor culturale străine, masiva susținere din partea administrației centrale și locale și la fel de masiva susținere din partea lumii corporatiste. Am avut atâtea și atâtea firme care ne-au susținut, de altfel le-ați văzut, au fost publicate și pe paginile noastre de social media, și în presă atunci când au apărut. A fost o convergență de energii.
„MARe este făcut din plăcere“
În februarie s-au împlinit 9 ani de la deschiderea Fundației MARe. Cum ați descrie parcursul?
Fundația a început să facă expoziții încă de când s-a deschis, din 2015, și am făcut expoziții la Muzeul Brukenthal, la Muzeul Național de Artă al României, în 2017, retrospectiva Ion Grigorescu. Am făcut la Muzeul de Artă din Cluj, la Muzeul de Artă Oradea, din Craiova, din Constanța. Am făcut expoziții în foarte multe muzee din țară înainte de a deschide în octombrie 2018 propriul muzeu, în care am avut și colecția permanentă, și expozițiile temporare despre care am vorbit înainte, iar muzeul în momentul acesta are cinci ani și jumătate. Cum aș descrie parcursul de până acum? Asta numai publicul poate să-l descrie.
Din perspectiva directorului muzeului.
Din perspectiva noastră avem muzeul care ne place, programul care ni se potrivește și publicul pe care ni l-am dorit.
Asta era următoarea întrebare. Care sunt principalele categorii de public care vizitează MARe?
Înainte de pandemie am avut un public care avea media de vârstă undeva la 30-35 de ani. După pandemie, din pricina restricțiilor de circulație pe care o parte a populației de o anumită vârstă și le-a internalizat mai profund decât alta, am avut o scădere a mediei extraordinară. Ajungem acum spre 25 de ani. Extrem de mulți tineri și foarte tineri care vin la noi și nu doar trec, ci și rămân, văd și revin. Asta este foarte important, pentru că avem și vizitatori și foarte mulți revizitatori, adică cei care vin să vadă ce mai facem, ce aducem în plus. Și acesta este cel mai important lucru pentru orice fel de instituție de felul acesta. Să-și creeze vizitatori fideli și să-i cultive.
Multe muzee se plâng de scăderea calității educației artistice a vizitatorilor, nu doar de scăderea numărului lor, care e relevat și de studiile de audiență apărute recent. Cum priviți misiunea educațională a muzeului?
Noi nu o privim, noi o facem. O facem pe două planuri. Primul plan este cel pe care nu ni-l propusesem așa de devreme, dar l-am devansat. Respectiv am deschis în octombrie 2018 și deja de la deschidere am fost întrebați de foarte mulți când încep cursurile pentru copii la noi, la MARe. Noi socoteam să facem întâi un fel de profil, să fim cunoscuți, și apoi să venim cu cursurile. Nu, am părut să fim atât de cunoscuți din prima, încât din noiembrie 2018 am inaugurat cursurile, MARe de mic, care au adus în fiecare an în jur de 1.000 de participanți: în 2022 am avut 880 de copii la cursurile noastre, în 2023 peste 1.000, în total am avut cred peste 5.000 de copii la cursurile noastre, ceea ce este absolut fantastic. Acesta este un plan al educației timpurii, pentru că cursurile noastre nu sunt doar cursuri generice. Se face modelaj, se face desen, colaj, pictură, fotografie, video, se fac toate tehnicile, dar ele sunt focalizate pe lucrările din muzeul nostru. Copiii trec prin ele și reflecția lor vizuală, în timpul cursului, este asupra a ceea ce au văzut, înțeles și au descoperit în muzeul nostru. Cursul este o pledoarie pentru ceva recent în viața lor viitoare de degustători de artă, poate și creatori. Nu ținem să creăm creatori prin cursurile noastre, ținem să creăm în primul rând buni văzători, privitori, adică niște conștiințe, care să aibă o conștiință vizuală calificată.
Asta este pe de-o parte. Iar pe de altă parte, prin ceea ce facem cu expozițiile dedicate publicului general și cataloagele. Toate expozițiile noastre temporare dedicate artei românești au avut cataloage. N-am putut să facem cataloage pentru o expoziție dedicată artei internaționale, pentru că a face un catalog Jeff Wall sau Thomas Ruff îți cere câțiva ani de lucru, o echipă mult mai mare, imense resurse financiare și timp. Nu poți să te arunci la așa ceva.
N-am avut niciodată pretenții absurde. Dar am făcut, după cum probabil știți, cataloage critice dedicate lui Ion Grigorescu sau Ecaterinei Vrana. Avem un catalog aproape complet publicat al operei lui Gheorghe Berindei și așa mai departe. Am făcut cataloage pentru a facilita celor care vor mai mult despre artă. Nu de la artă, ci despre artă, să aibă totul la îndemână, sunt cataloage de cercetare pentru aceste expoziții colective.
Însă ce așteptăm noi cel mai mult este de la publicul care vine, vede și stă în expoziție, adică cel care se familiarizează. Muzeul nostru este conceput ca un anti white cube.
Adică e un loc în care arta vine foarte aproape de tine, extrem de familiară și te face să privatizezi practic arta, să devină o problemă personală, să o accepți în preajma ta. Foarte aproape de tine, îngrozitor de aproape de tine, uneori impertinent de aproape de tine, din toate puncte de vedere: spațial, dar și ca discurs. Și asta așteptăm, pe de o parte, de la publicul foarte tânăr pe care îl cultivăm și, pe de altă parte, de la publicul nostru care este, repet, deja tânăr, dar maturizat, care cred că va crește într-o direcție ce va fi cea bună. Nu sunt sceptic în ceea ce privește soarta muzeelor.
Fie că ați luat asta în calcul sau nu, MARe este o alternativă la MNAC. Cum priviți, din punctul ăsta de vedere, poziția pe care muzeul pe care îl conduceți a dobândit-o în ultimii cinci ani și jumătate?
Sincer, nu m-am gândit niciodată. N-am conceput MARe cu gândul de a oferi o alternativă la ceva. MARe este făcut din plăcere. E un egoism estetic pe care îl împărtășim. Atât. Am vrut să împărtășim plăcerea de a avea artă, nu doar de o arăta. Și de a-i împlini, cu arta noastră, pe ceilalți pe care îi socotim și vizitatori, dar și prieteni. De asta vorbeam despre revizitatori. E cu totul altceva decât un muzeu de stat. Un muzeu de stat este unul, prin forța condiției sale și a misiunii sale, care nu exprimă pe cineva. El exprimă lucruri abstracte, noi nu exprimăm lucruri abstracte, impersonale, noi suntem foarte subiectivi. Și cred că ceea ce trebuie construit în jurul nostru și în oamenii care sunt aproape este extrasubiectivitatea, nu abstractizarea din lume. Să construim subiectivități. De asta spuneam acolo de acel individualism frontal. Este vorba despre subiectivizarea relației cu tine însuți. Tu ești subiectul existenței tale în lume. Nu temele care circulă, nu discursul public, nu opinia publică sau tehnologia. Tu, tu, tu. E vorba despre tine.
Muzeul are în colecție și lucrări ale unor artiști străini. Ați achiziționat lucrări ale artiștilor care au expus de-a lungul timpului în MARe și aveți de gând să organizați, poate în cadrul expoziției permanente, o arie cu lucrări ale unor astfel de artiști?
Avem o colecție de artă internațională, semnificativă, avem intenția să o expunem. Am achiziționat cel mai frecvent înainte de a expune, independent de expunere și, tocmai, am adunat de plăcere, și nu sub presiune, lucrări ale unor dintre artiștii pe care i-am expus.