La Festa e fotograma unei familii care pedaleaza pe pista banalitatilor, a nimicurilor zilnice, obositoare de la un punct incolo tocmai pentru ca functioneaza in gol, fara nici o sansa de depasire. Rasucirea in aceleasi si aceleasi dialoguri tocite, devenite stereotipuri de supravietuire robotica, face ca imaginea condensata a unei zile sa fie simptomatica pentru o intreaga existenta. Succesiunea replicilor nu e altceva decit o forma de stagnare si impotmolire in ping-pongul familial, care pune mereu sub semnul intrebarii vitalitatea cuplului, salvata, pentru citeva secunde, in final, de un dans tandru. Singurul capabil sa imblinzeasca raporturile crude dintre o mama, un tata si un fiu supraponderal, care traiesc fara sa traiasca, care mesteca, in bucla, glazura unui tort cu toate ingredientele siciielii si pisalogelii. Asemeni unor copii amnezici si abulici, condamnati sa reia, la nesfirsit, un joc cu o unica regula: tocirea nervilor celuilalt. Copii-parinti si parinte-copil (fiul aduce cei mai multi bani in casa) afundati in dramaturgia absurd caznica, in aberantele contradictii care, cu cit sint mai stupide, cu atit devin mai semnificative pentru intelegerea neintelegerilor recurente, care fac sarea si piperul cuplului. Detaliile lipsite de importanta – nasturii de la pantaloni, salata, brinza, bucata de carne, lectura stirilor din ziare cu o zi intirziere – ajung sa aiba, prin investitia de energie si sens pe care personajele le-o transfera, cea mai mare importanta. Tot ce conteaza e ridicolul luat in serios si concentrat in discutiile generale sau particulare cu o consecventa care ii face pe actori performeri ai banalitatii cotidiene. Ridicol care pigmenteaza tirul intrebarilor, asumat firesc si pe bune, fara nici o intentie de persiflare sau subminare. Relevanta insignifiantului este punctul forte al spectacolului regizat de bulgarul Galin Stoev, care in 2006 si in 2007 a prezentat la Festivalul de la Avignon Oxigen si Geneza nr. 2 de Ivan Viripaev, doua texte-reflectii biblice. Rigoarea cu care regizorul construieste situatii la limita dintre cinism si duiosie, accentele puse pe dinamica platitudinii si pe tonul sobru cu care cele mai hilare si mai anodine fapte sint exprimate transforma La Festa intr-un clip familial, care, concentrat, da dimensiunea vietii in trei. Repetate, frecusurile devin refrenul unei incantatii cotidiene absurde prin reluare, firesti prin inventariere, care se consuma intre cafeaua bauta cu mai mult sau mai putin zahar.
Dupa ce isi storc creierii fara mila si, in acelasi timp, cu o nedisimulata tandrete, dupa ce si-au rumegat raspunsurile previzibile, mama si tata se iau in brate. Danseaza si se bucura dupa 30 de ani de convietuire intre sforait, mingiiere si ardere a neuronilor. Ii leaga obisnuinta si nostalgia, singura care nu se uzeaza. Care ramine intacta. Si ii mai leaga ceva: un fiu obez si sictirit care cinta cu patos si duiosie Guarda che luna.
Testerul ipocriziei
Les Precieuses ridicules e conceput de regizorul englez Dan Jemmett ca un cabaret glamorous in care spoiala si artificul sint la nivel de forma si continut esentiale. Aparenta se da in spectacol in cel mai pervers dintre spectacolele expuse cliseelor sociale si mecanismelor pervertite de a pretinde ca esti ceea ce nu esti pentru a-ti putea fasifica autoreprezentarea. Cele care pretind un autentic ritual erotic pentru a fi cucerite cad in plasa unei inscenari abile si sint pacalite exact cind se asteapta mai putin. Cartea pe care joaca valetii ce le seduc e chiar falsitatea lor gaunoasa, intentia de a-si supralicita asteptarile si de a-si fenta de fapt statutul. Miza montarii e punerea in abis a ipocriziei camuflate in eleganta, truc temporar care, pe termen lung, o da in bara si devine o spumoasa sursa de ridicol. Regizorul insceneaza ridicolul, il acopera si il descopera in spatele unei cortine rosii prin teatralizarea fiecarui gest, prin exhibarea fiecarei emotii si a pretinsei apartenente la un cod social care poate fi, extrem de facil, demontat pentru ca e contrafacut. Dejucarea lui se face din interior, prin deplina lui insusire, prin obedienta fata de reguli care, subminate, demonstreaza cit de precar devine un intreg comportament social in absenta fundamentarii lui.
Spectacularul – scena in scena – este accentuat pentru a i se puncta puterea de fascinatie si, de asemenea, atractia fata de tot ce pare rafinat, dar este, in realitate, de o flagranta primitivitate, fardata cu testerele snobismului de secol XVII, cum nu se poate mai actuale in 2008. Un teatru al ipocritilor – jocul actorilor exploateaza la maxim toate semnele emfazei, de la detalii vestimentare la mimica – isi etaleaza toate instrumentele de seductie si abandonare prin convertirea ridicolului in partitura de joc.