Intro cu pretext istoric
Din motive pe care majoritatea colegilor cu drept de vot de la „Cuza“ le pot desluși mai mult sau mai puțin ușor, frenezia electorală (ce a atins, pe final, cote halucinante) și relativa acalmie care a cuprins dealul Copoului în primele zile de după alegerea rectorului mi-au amintit de uvertura volumului Înțelepciune. Cum să trăiești la poalele unui vulcan (traducere din limba franceză și note de Petruța Spânu, Cartea Românească Educațional, 2021). Acolo unde autorul, inconfortabilul filosof și eseist francez Michel Onfray, glosează cuceritor pe marginea relatării lui Plinius cel Tânăr privind erupția Vezuviului și moartea unchiului său, eruditul Plinius cel Bătrân – la data dezastrului, comandantul flotei romane în Golful Neapole. Imediat după ce vulcanul începe să clocotească, ignorând potențialele pericole și avertismentele navigatorilor experimentați, cel din urmă și-a îndreptat vasul către Stabiae, pentru a contribui la salvarea populației îngrozite, dar și pentru a cerceta erupția de la o distanță convenabilă.
Dacă e să dăm crezare informațiilor pe care nepotul le va oferi, ulterior, în scrisorile către Tacitus, în timp ce majoritatea oamenilor nu știau cum să fugă din calea dezastrului, bătrânul Plinius ținea cârma îndreptată exact către mijlocul lui, timp în care fie dicta, fie își nota singur „toate fazele cumplitei calamități“. Dovadă că, până la capăt, în acest veritabil simbol al culturii antice atât omul politic, cât și soldatul de carieră au fost concurați serios de omul de știință și filosoful apt a reflecta nu doar în privința propriei existențe.
O alegorie (despre catastrofă) și înțelesurile ei
Ei bine, după ce comentează eroicul sfârșit al lui Plinius cel Bătrân (care după ce a ajuns la țărm a murit din cauza gazelor toxice), Michel Onfray analizează punctual alegoria reprezentată de erupția Vezuviului, susținând că în fața unei catastrofe oamenii se pot comporta în trei moduri.
Primul este acela al oamenilor îngroziți, care fug, urlă și chiar sunt dispuși să calce peste cadavrele celorlalți pentru că își refuză moartea, în ciuda evidenței acesteia: „Este logica animalului hăituit care sare la grumazul seamănului său considerând că astfel ar scăpa de destinul său pe când, de fapt, nu face decât să-l împlinească; este și cea a insectei, a coleopterei coprofage, a rădaștei“.
Cel de-al doilea este evidențiat de atitudinea lui Plinius cel Tânăr – care la data erupției, în anul 79, este un adolescent de doar 17 ani. Conform celor învățate, pus în fața evidenței unui eveniment absolut teribil, este tentat să citească din Titus Livius și chiar să filosofeze el însuși, dar nu reușește, așa încât se supune, se așază și așteaptă să moară. Iar în această abandonare aparentă, eseistul francez vede „logica scoicii agățate de stânca sa, care speră că nici un val nu va veni s-o măture de acolo. Este o viață fără măreție, deci o viață măruntă, o viață meschină. Ea nu este cu toate acestea condamnabilă; nimeni nu este obligat de a fi erou și nici măcar de a fi încercat să fie. A nu fi adăugat la mizeria lumii este suficient pentru a merita un omagiu“.
În fine, cea ce-a treia modalitate de a te raporta la o catastrofă este aceea dovedită de Plinius cel Bătrân însuși, în multiplele ipostaze pe care ni le relevă sfârșitul său eroic. Ca militar și marinar este obligat să acționeze pentru binele comunitar; ca naturalist/ om de știință este ispitit să cerceteze fenomenul îngrijorător; ca filosof și scriitor este tentat să reflecteze pe marginea celor trăite în timpul unui eveniment de o importanță radicală pentru umanitate. Din acest motiv, „el înfruntă catastrofa și merge s-o vadă îndeaproape, ca pe o fiară primejdioasă de care se apropie pentru că are ce învăța de la ea – căci a înțelege lumea înseamnă într-adevăr să trăiești viața. Fie că este un vulcan sau o civilizație care se prăbușește, năpârlirea unei omizi sau trecerea unui bolid pe bolta înstelată, avem de învățat încă și mereu despre lume. A-ți spori cunoștințele este o datorie“.
Alegeri și… alegeri
Nu mă îndoiesc de faptul că în unii colegi – cercetători pursânge, din stirpea aleasă a celor dornici a readuce, cu efectiv orice preț, prestigiul de altădată al domeniului/ facultății/ universității, grăbiți a recâștiga, prin eforturi personale ori de echipă, prețuirea elitelor adevărate din alte centre academice prestigioase ș.a.m.d. – se va fi trezit, deja, o formă de eroism combinat, demn de toată stima și mândria etc.
Pentru că am auzit deja numeroase fragmente de discurs înflăcărat, mustind de sevă intențională și articulație ideologică serioasă, care mi-au amintit, mutatis mutandis, de atitudinea temerară a celui în care, vorba aceluiași Onfrey, iminența dezastrului a făcut vizibile „patru etaje de măreție“: un om, un soldat, un naturalist, un înțelept.
În ultimele trei zile, de altfel, am și întrezărit aura (diferit colorată politic, firește) mai multor firoscoși care – atenție!, nu înainte, ci după primul tur, când căderea fostului rector a părut de-a binelea posibilă – s-au însumețit brusc, începând să arunce tot felul de toxine la adresa conducerii, la sânul căreia se încălziseră totuși binișor.
Nu-i vorbă, cei mai mulți academics de acest tip provin dintr-o categorie cu totul reprobabilă, despre aptitudinile căreia am mai scris și cu alte ocazii. Aceea recunoscută îndeosebi printr-o serie de principes, drapați perfid în mantii generoase de mecena – sub camuflajul cărora se perfecționează în diferite manevre paramilitare: discursul dublu/ triplu, confesiunea trucată, recrutarea de hastati promițători etc. (Sigur, varianta întunecată și bine înfiptă a acestei categorii, falsa domina bona, este la fel de bine reprezentată.) Așa încât în cazul lor schimbarea bruscă, dar inerentă de cârmă, atunci când ambarcațiunea elitistă de lux academic s-a dovedit îndreptată într-o direcție nedorită, nu m-a mirat prea mult. Cum nici susținerea incredibilă pe care anumiți patricieni (de fațadă) au căpătat-o imediat, în tabăra inițial hulită, în avangarda căreia s-au și plasat de altfel repejor, după primirea onorurilor pe deplin cuvenite unor generali versați…
Întorcându-mă însă la analogia inițială, voi recunoaște cinstit că în anumite momente mi s-a părut aproape înduioșător spectacolul oferit de celelalte două categorii de alegători pentru care al doilea tur de scrutin s-a dovedit o adevărată catastrofă. Prima, cea mai bogată numeric, este cea reprezentată de votanții care, în deplină consonanță cu propria retorică electorală din ultimele luni, au continuat să se lamenteze, anunțând sfârșitul unui interval instituțional luminos, colapsul financiar al tuturor, distrugerea îndelung programată a unor programe de studiu/ secții, pierderea definitivă a capitalului editorial (câștigat, nu-i așa?!, cu ireale sacrificii individuale, nu cu eforturi consistente, de echipă) și alte câteva tragedii specifice mediului. Pe scurt: revenirea la o eră academică întunecată.
Cea de-a doua, în ciuda aparențelor (construite, mai mult sau mai puțin savant) în presă ori pe rețelele de socializare, este categoria în care aș vedea incluse varii alterități, feminine ori masculine, ale promițătorului Plinius cel Tânăr. La fel ca originalul, dar neavând scuza vârstei lui fragede, ele s-au lăsat tentate de ispita abandonului, reflectând cu teamă, în grupuscule sigure, pe marginea consecințelor devastatoare ale dezastrului universitar (inițial posibil, ulterior certificat prin vot) asupra propriilor destine.
În loc de concluzii
O parte a cititorilor „Suplimentului de cultură“ se vor fi întrebat, poate, de ce parte a baricadei electorale s-a situat semnatara articolului de față.
Mă grăbesc să îi (ne)liniștesc, asigurându-i că m-am plasat, de la bun început, de partea cealaltă. Adică a celor pentru care mult clamata cădere a rectorului T.T. și schimbarea întregii conduceri de la Cuza nu au fost nici o secundă percepute ca un dezastru. Pentru că ele au însemnat, de fapt, sfârșitul unui interval academic poluat până la limita sufocării, din cauza manevrelor din ce în mai agresive ale unora dintre lideri, fie ei cu funcții de conducere concretă ori de reprezentare. Văzându-și pozițiile (de forță) amenințate, nu s-au sfiit să apeleze la tot arsenalul din dotare, pentru a-i intimida pe cei considerați, în realitate, „plevușca“ sau „cohorta“ ignobilă, însă numai bună de sacrificat: minciuna crasă/ pervertirea neobrăzată de adevăruri ușor demonstrabile, colportajul „binevoitor“, onctuozitatea și cameleonismul, tentativele penibile de linșaj (cu sau fără tam-tam mediatic), amenințările voalate ori camuflate ș.c.l.
După cum am declarat și cu alte ocazii, mă îndurerează teribil fluturările perverse de stindard elitist, protectoratele cimentate de ură și metamorfozele alimentate de orgolii deșarte – adică devenirile întunecate ce anunță, de fapt, dezumanizarea. În plus, am ajuns să mă crispez de-a binelea când aud sintagma per capita și îmi repugnă felul în care se încearcă folosirea perversă a studenților ca sursă de venituri sau masă de manevră electorală – dar se ridică zid de protecție în jurul celor care îi agresează (psihologic, fizic ori sexual – v. cazul M., adus încă din decembrie în atenția poliției, a conducerii de la Cuza și a Comisiei de Etică).
Fără urmă de ezitare, am votat de două ori, prin urmare, pentru un mediu universitar care să nu mai protejeze agresivitatea (verbală, psihologică, socială etc.), ci umanitatea. Și pentru o conducere care să nu mai susțină primatul construcțiilor de beton în fața celor de/ din spirit. Primele au, bineînțeles, importanța lor. Dar numai celelalte ne pot transmite ceva despre valori, esențe și oameni. Iar în anumite circumstanțe, ele ne pot chiar învăța cum să trăim la poalele unui vulcan eruptiv.
Emanuela Ilie este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, unde predă, între altele, cursuri de Literatură română postbelică, Avangarde literare și artistice sau Literatura scrisă de femei după 1990.