Ca fapt divers, frumoasa întâmplare a conștientei noastre prezențe în univers are drept condiție de existență un minunat aparat de remanență – memoria. După cum consemnează istoria anatomică a memoriei umane și a modelului său de funcționare, Atkinson și Shiffrin sunt cei care în 1969 oferă o primă reprezentare. Încă de atunci, cunoaștem rolul percepției și al memoriei ca mediator activ între lucrurile pe care le cunoaștem deja și experiențele noi ale mediului înconjurător.
Ne naștem cu acest aparat în dotare și negociem, cu fiecare experiență, adaosuri de esență peste cetățile cucerite în trecut. În absolut, purtăm în sinele nostru cetăți și destinații preferate, demolări constructive, șantiere în lucru și muzee interactive ale cuvintelor și sensurilor pe care
le-am parcurs sau le-am găsit, rațional, mai mult sau mai puțin, un loc în discursul personal.
Uităm lucrurile care nu ne mai sunt de folos, lăsăm scena liberă pentru un nou lucru aflat, valoros, pe care îl supunem în permanență comparației cu tot ceea ce știm și astfel îl împletim în peisajul bibliotecii noastre interioare.
Cu fiecare astfel de întâmplare de renaștere, reinventariere și reinventare, memoria își eficientizează mecanismele de acțiune, adaptare, înțelegere, cunoaștere și recunoaștere.
Memoria constituie un aparat entropic de mediere a cunoașterii și a identităților în continuă desenare de frontiere. Cu toate acestea, memoria aduce cu sine un manual de instrucțiuni.
Între realități și ficțiuni, acest aparat de un interesant calibru operează cu propriii parametri, între care poate găsi echilibru. Cantitatea prea mare de noțiuni poate diminua capacitatea de atenție și poate face apel la retenție în a mai stoca informații noi.
O experiență plăcută percepției umane
Apoi, repetiția poate, pe de o parte, să asigure persistența lucrurilor în spațiul memoriei de lungă durată, însă, totodată, poate fi o metodă garantată de epuizare,
în lipsa unor elemente noi, incitatoare.
O experiență plăcută percepției umane este aceea în care identificăm suficiente canoane – principii sau noțiuni pe care le recunoaștem din trecut, dar care prezintă un element nou, nemaiperceput, un eveniment inedit, o intrigă nouă de descâlcit. Lipsa oricăruia dintre cei doi parametri, ordinea cunoscută sau intrigantul necunoscut face experiența percepției și a memoriei un anacolut – fie că vorbim de o ruptură catastrofală față de cetatea deja construită, fie că muzeificăm cetatea, repetând doar ceea ce cunoaștem, într-o inerție infinită și, operând o tacită depărtare de realitatea contemporană, de adevărul în desfășurare.
Cetatea sinelui nostru depășește, însă, această primă graniță a pielii și își asumă misiunea împotrivelii în fața unei uitări cosmice. Umanitatea se construiește pe sine în cetăți de piatră și sticlă și metal și beton și țărână și altele, importate, reinventate sau, de multe ori, inventate.
Construcțiile noastre de peisaj sunt, prin urmare, un impresionant colaj al culturilor și timpurilor în desfășurare. Zidim în piatră neologisme și credințe, păstrând, totodată, referințe moștenite ca ancore, menite să ajute înțelegerea peisajului în devenire, să completeze cadrele pe secundă în cronologia din gândire.
În esență, orașul Iași a avut drept condiție de existență însăși identitatea dată de momentul de atestare care îl prezintă drept un loc important aflat la punctul de încrucișare a două mari drumuri comerciale. Târgul s-a dezvoltat, făcând loc de medeanuri și piețe cu tradiție sau spontane.
Din impresiile călătorilor străini, aflăm un târg întortocheat, un labirint de circumvoluțiuni pe alocuri haotic, ramificându-se exponențial, menit să crească vadul comercial și mărginind grădini de case boierești și medievale, incinte bisericești. Orașul îmbrățișat de cele două mari drumuri comerciale are o siluetă heterotopică privită dinspre valea râului Bahlui, unde se deschide sudului.
O întreagă școală de arhitectură
Secolul al XIX-lea se insinuează cu densificări de clasică factură, exerciții de arhitectură monumentală și, în sfârșit, sincronizări cu stilurile de arhitectură occidentală. Dantela clasicistă nu e însă un act de adaos ornamental, ci vine însoțită de un proces rațional de alinieri stradale necesare și reguli urbanistice cu important rol în ambientare – definirea locurilor de promenadă, asigurarea unei infrastructuri de cișmele și aducțiune de apă, limitarea înălțimii gardurilor și amplasarea unei grădini cu flori înspre stradă – gesturi de permeabilizare cel puțin vizuală. Haina interbelică constituie o reevaluare și o creștere naturală a peisajului urban și de arhitectură. Este, în general, o maturizare forțată, dar nu superficială, stârnită de efectul catastrofal al Primului Război Mondial.
Perioada comunistă profită de distrugerile cutremurelor, războaielor și de uitarea așternută pe vechile zidiri. Se insinuează invaziv, fără opriri, cauterizând vechiul țesut pe care, în focurile propagandei, îl ascunde în spatele blocurilor. Individul trăiește drama pierderii spațiului privat, promovat acum la etajul cu apartament – de multe ori pat procustian, delimitându-l, vehement, de noul spațiu public ferm urban, pe care nu-l mai recunoaște și-l găsește drept ancoră a propagandei comuniste. În spatele rupturii triste, însă, găsim o întreagă școală de arhitectură, estetici noi de geometrie pură, scara urbană, detaliul din textură.
Persecutată astăzi poate, chiar inconștient, arhitectura realismului socialist este un curent capabil să vorbească despre o importantă pagină estetică ieșeană, românească. Arhitectura revoluției, grăbită, importă fără o măsură potrivită, mode străine, reminiscențe sau frânturi inerte din râvne refuzate sau coperte.
Cultura de a construi e sub anestezie, arhitectura nu se măsoară în poezie, ci în anonimi metri pătrați, ba construiți, desfășurați, fără îndoială, mult utili, lăsând orașului plămâni labili. Arhitectura nu-și mai ia resurse din frumos, din siluete desenate grațios și nu mai face referire la fragmente de trăire, nu mai mizează pe vreo amintire.
Orașul e conștiință consensuală
Înainte de a cauteriza din nou în orașul din nord-est, e necesar să cercetăm acest tablou, să-i consemnăm genealogia subtilă, să înțelegem fiecare filă, cu grijă să intervenim în palimpsest și să articulăm onest fragmentele urbane dezarticulate, murdare și parazitate. Arhitecturile contemporane în limbaj, menite reinventărilor urbane, au șansa de a ne rețese, în peisaj, senzații, sensuri și trăiri între fragmentele ce astăzi par întâmplătoare și scapă ochiului de la imaginare.
În consecință, orașul e conștiință consensuală, agreată și animată de motorul cu aceleași forțe nevăzute ce antrenează călătorul în drumuri cunoscute și necunoscute, în aventura de a mai descoperi lumi noi sau un nebănuit mesaj în aproximativ aceleași sculpturi de peisaj.
Considerând imaginarul său uriaș, în mod paradoxal, acest oraș potențial este al fiecăruia, pe rând, al tuturor și-al nimănui, dar rămânând, în urbea minții, prin amprente punctate de tablouri recurente. Tablourile sale sunt consensuri de memorii colective ce supraviețuiesc ca laitmotive mai mult sau mai puțin în conștiința unui loc, de sine stătătoare sau duse într-un joc secund – adesea ele se întrepătrund și forma lor de remanență e un joc, un fel de coddiwomple englezesc în care destinațiile nu se stabilesc. E vorba de călătoria-n sine, cea investită cu un scop și cu intenții conștiente, dar fără destinații permanente.
Spațiul urban ieșean privit de la distanță e un bildungsroman a cărui disonanță în rostire adaugă o intrigă în devenire – Iași e orașul ce devine și devine în neștire, fără să își impună o menire. Citindu-i, însă, texturile de aproape, aflăm discrete caleidoscoape ce ascund colecții de haikuuri puse împreună, o parte minunate, menite să expună povești de sine stătătoare încărcate cu înțeles profund. Iar fiecare asemenea verset constituie un peisaj complet, dar suprapuse le găsim adeseori în antiteză – fapt ce ne-ar confirma o ipoteză dragă, că în Iași ai locuri chiar în vechea vatră, unde, privind în jurul tău în piatră, găsești mai toate avatarurile-laitmotiv ale sale.
Acesta e, de fapt, principiul reprezentativ – în fiecare piață sau pe stradă, arhitecturile sunt dovadă a fiecărei epoci, care, ca într-un joc, a căutat să își insinueze loc cât mai în față, ca într-o horă. În fragmentarea sa multicoloră, Iașii de acum au devenit mult mai ei înșiși decât ar fi reușit printr-o voință milimetric studiată, impusă dinadins, foarte precis și refuzându-i un final deschis.
Asist. univ. dr. arh. Ramona Costea, Facultatea de Arhitectură „G. M. Cantacuzino“, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi“ din Iaşi, arhitect, coautor al proiectului MEMORAT, pasionat de subiectul memoriei, al arhitecturii şi de poveştile oraşului Iaşi. La Facultatea de Arhitectură şi Urbanism din cadrul UTCN, a susţinut în Cluj, în 2020, doctoratul cu titlul „Cultura memoriei. Metodă pentru o introspecţie arhitecturală“, sub îndrumarea prof. dr. arh. Dana Vais, având ca temă studiul discursurilor de memorie care s-au manifestat în timp asupra oraşului Iaşi.