Dezvoltarea urbană a societăților moderne a fost determinată de câteva mari direcții teoretice – filosofice și sociologice – dezvoltate pe parcursul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX. Rolul major aparține filosofiei pozitiviste (din care, în mod oarecum paradoxal, se cristalizează atât morala și doctrina capitalistă, cât și ideile socialiste). Secolul XIX a cunoscut însă și o dezvoltare fără precedent a utopiilor sociale, tehnice și urbanistice, reacție firească față de degradarea socială și urbană legată de efectele primelor etape ale Revoluției industriale. Numeroase rapoarte științifice – medicale, economice și sociologice, rapoarte ale poliției și ale diferitelor comisii civice, articole din ziare – au prezentat situația „habitatului muncitoresc“ și au evidențiat stări de fapt revoltătoare.
Degradarea urbană și criza locuințelor populare a condus firesc la căutarea de soluții de reorganizare socială și urbană. Soluțiile care s-au bucurat de succes au fost cele care au pus în prim-plan ideea optimistă și progresistă că rezolvarea problemelor este strict legată de raționalism, de știință și tehnică, pornind de la definirea unor nevoi-tip deduse în mod științific.
Legate astfel de Revoluția industrială, de apariția capitalismului și de transformarea orașului tradițional, atât direcțiile teoretice, cât și utopiile sociale vor evidenția relațiile strânse dintre propunerile de reorganizare a vieții sociale și cele de reorganizare urbană.
Această concepție – asocierea proiectului urbanistic cu proiectul social – va deveni o caracteristică a ideologiei Urbanismului Mișcării Moderne. Dar, la fel ca ideile filosofice, politice și sociale care le-au dat naștere, și ideile urbanistice vor cunoaște etape de uzură, corodare și devalorizare. Deși vor fi puse în practică și vor avea succes în primele trei decenii de după Al Doilea Război Mondial, vor deveni criticate și contestate din cauza exceselor de autoritarism, planificare formală și nivelare socială.
Perioada în care doctrina funcționalistă a constituit referința oficială în materie de urbanism (la începutul perioadei de creștere economică și de urbanizare rapidă ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial) a coincis cu dezvoltarea conceptului de stat-asistențial, care, prin sistemele sale instituționalizate specializate, asigura mecanismele de redistribuție cu caracter social, precum și echipamentele publice corespunzătoare.
Contestarea „oficială“ a principiilor „moderne“ de proiectare urbană statuate prin Charta de la Atena a început în anii ’50 chiar în rândul participanților la CIAM IX (Congresul Internațional de Arhitectură Modernă, desfășurat în 1953 la Aix-en-Provence). Anii ’60 și ’70 vor cunoaște un aflux de studii urbane ce vor pune în discuție atât caracterul științific, cât și valabilitatea universală susținute de reprezentanții urbanismului „modern“. Rezultatul final va fi translarea treptată a interesului spre componentele sociale și politice.
Critica neo-marxistă
Studiile „neo-marxiste“ din anii ’70 vor aduce noi și interesante puncte de vedere. Sociologul Henri Lefebvre va evidenția tendințele și valorile ascunse în spatele iluziei științifice a urbanismului de caracterul politic al acestuia, cu dublul lui aspect instituțional și ideologic: „Planificatori, programatori, utilizatori, reclamă rețete. Pentru ce anume? Pentru a-i face pe oameni fericiți. Pentru a le ordona să fie fericiți. Curioasă concepție a fericirii. Știința fenomenului urban nu poate răspunde comenzilor fără riscul de a îngloba constrângeri venite din alte zone: din zonele politicului și puterii“.
Lefebvre pleacă de la constatarea că la sfârșitul deceniului șase al secolului XX Urbanismul nu reușise să se constituie în știință, fiind perceput ca „o curioasă mixtură de ideologii și de practici nesigure, patronate de stat“. Observând absența frapantă a nivelului epistemologic la care ar fi trebuit să conducă reflexia teoretică asupra urbanismului definit ca „practică socială cu caracter științific și tehnic“, Lefebvre afirma că urbanismul nu va putea intra niciodată în rândul disciplinelor științifice, tocmai pentru că nu poate să își creeze propria epistemologie, caracterul politic prevalând asupra celui științific și făcându-l astfel susceptibil atât criticilor de dreapta, cât și de stânga: „Urbanismul se vede prins între interesele particulare și interesele politice, între cei care decid în numele persoanelor private și cei care decid în numele unor instanțe superioare și al puterii. El apare din compromisul dintre neoliberalism (…) și neo-dirijism. În spațiul liber sau în fisura dintre promotori și putere, atunci când ea există, se interpune urbanistul“.
Astfel, critica de dreapta, paseistă și adesea umanistă, privește și justifică ideologia neoliberală, libera-întreprindere, inițiativa privată capitalistă, statul având rolul de a asigura rentabilitatea capitalului investit.
Critica de stânga, căreia i se raliază Lefebvre, nu se limitează la „respingerea liberalismului sau neoliberalismului, de la întreprinderea privată la stat și de la inițiativa individuală la paternalismul politic“; este o critică radicală ce respinge în final Statul, cu rolul, strategia și politica sa de organizare a spațiului.
Fără a fi asociată vreunui „grup, club, partid, aparat sau ideologie de stânga“ (după cum are grijă să precizeze în mod deosebit autorul), critica de stânga îi permite lui Lefebvre să pună în evidență rolul marilor grupuri sociale – clase, fracțiuni de clase și instituții, ale căror interacțiuni, strategii, succese și realizări produc și fasonează relativ discontinuu diferitele fragmente ale spațiului urban.
Calitățile și proprietățile spațiului urban pot fi astfel considerate drept rezultate ale unor operații succesive de intervenție în cadrul urban a unor diferite categorii de subiecți colectivi, pe care Lefebvre îi numește agenți sau actori sociali. Din acest motiv, nici Urbanismul și nici urbaniștii nu se pot sustrage confruntării cu ideologiile și politicile comanditarilor. Evitarea recunoașterii referințelor ideologice și politice înseamnă de fapt ascunderea lor sub masca unei false obiectivități pseudo-științifice: „Astfel urbanismul este un urbanism de clasă, fără să o știe. Atunci când urbanistul știe acest lucru, atunci când atinge acest grad al cunoașterii, devine cinic sau demisionează. Cinic, poate ajunge să vândă libertatea, fericirea, un «stil de viață» (și chiar) viața socială de felul vieții comunitare în falansterele satrapilor moderni“.
Deși pretinde că modelează spațiul conform unor rațiuni tehnice și principii artistice, urbanismul organizează de fapt un spațiu politic, fiind nu doar „o mască a statului și a acțiunii politice“, ci, mai mult decât atât, un „instrument al unor interese disimulate într-o strategie și într-o socio-logică“.
În ciuda unor exagerări teoretice specifice perioadei revoluționare de la sfârșitul anilor ’60, lucrarea lui Lefebvre a contribuit la clarificarea raporturilor existente între decizia politico-administrativă, ideologia și practica profesională, precum și la recunoașterea urbanismului ca act al puterii.