A citi literatură din noul val se aseamănă, oarecum, cu a asculta pentru prima dată în căști, la volum maxim, rock alternativ, electro sau trip hop fără a ști nimic despre rădăcinile acestor genuri muzicale.
Domină același cult pentru dezordinea organizată, pentru amestecuri, pentru tensiune sugrumată exact când ajunge la apogeu, pentru agresivitate ca formă de expunere a unor realități. Tocmai de aceea, instinctul, curiozitatea, plăcerea care urcă încet, dar sigur, în tine ca cititor pot fi determinante. E treaba ta, după aceea, dacă o să ai chef să aprofundezi, să încadrezi scriitorul într-un anumit stil, să îi identifici influențele, să pariezi pe succesul sau pe eșecul său. Singura obligație pe care o ai când ai deschis o carte care ți-a făcut cu ochiul este să te dezbraci de prejudecăți.
La 37 de ani, Cosmin Leucuța este un scriitor care se încadrează în noul val al literaturii române. A debutat în 2013 cu romanul Laptele negru al mamei și de atunci a abordat și proza scurtă, a scris și un road novel și roman distopic. Poartă semnătura sa cărțile: Statele Unite ale lui Dumnezeu, Numele altora – Povestiri (în principiu) scurte, Hoodoo, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, Cerul ca oțelul. Cosmin este un tip sincer, care își asumă tot ce scrie și tot ce alege să facă. Am dialogat cu el la FILIT, ediția 2023, pe marginea unor subiecte ca inspirație, scriitor-părinte, personaje masculine versus personaje feminine, autocenzură, literatură mainstream și limbaj, succes și deznădejde.
Cosmin, pentru început, te rog să ne spui de unde crezi că vine la tine reflexul de a scrie?
L-am dobândit din greșeală, mi-a venit pur și simplu. Cunoști povestea debutului meu ca scriitor. Am început din plictiseală și, pe parcurs, mi-am dat seama că vreau foarte mult să fac asta, că aș da orice să scriu povești care să mă încânte și să îi încânte și pe alții, vorba regelui. Ca orice mușchi pe care îl antrenezi, vrei să îl și folosești. Mi-am zis că asta vreau să fie ceea ce las în urmă.
Fiecare scriitor are o poveste. Ție ce ți-a declanșat creativitatea?
La mine s-a întâmplat pur și simplu, repet. Am început să scriu, am constatat că îmi place și am continuat.
Când ai debutat, cum ți-ai ales subiectul? Ce temă, ce personaje te-au făcut să zici, da, așa va începe totul pentru mine?
Nu am scris inițial cu gândul de a publica. La câteva luni după ce am terminat de scris prima mea carte, ideea a venit de la altcineva. O prietenă a citit manuscrisul, i-a plăcut foarte mult și m-a întrebat simplu când voi publica cartea. Acela a fost momentul în care am conștientizat și eu că pot scoate o carte din materialul pe care îl aveam. Stăteam cu manuscrisul pe birou de vreo trei luni, începusem să scriu altceva chiar și totuși nu mersesem încă pe la edituri. Volumul de debut, Laptele negru al mamei, avea ca temă despărțirea, ceva ce experimentasem și eu cu puțin timp înainte de a scrie, dar nu pot spune că m-am exorcizat prin el, nu m-am vindecat.
Crezi că ceea ce scrii tu, într-un limbaj actual, poate deveni mainstream pentru tineri? Citesc tinerii mai multă literatură contemporană?
Da, literatura prezentului este mainstream. Eu personal nu am mizat în mod intenționat pe asta. Am pus un anumit tip de limbaj în gura unor personaje pentru că acelea erau personajele pe care am vrut să le creez. La început poate nu am fost conștient de asta, dar acum, după ani de experiență, folosesc limbajul ca pe un atu. Asta nu schimbă, însă, cu nimic ideea principală, înainte de toate vreau ca personajele să pară autentice. Și, pentru că ele trăiesc în lumea în care trăiesc și eu, nu văd nimic greșit în faptul că vorbesc la fel ca oamenii de pe stradă.
Te-am citit de la debut. Ai crescut mult în timp, deși puteai să publici și apoi să nu mai știe nimeni de tine. Ce te-a ajutat să te menții pe piața de carte?
Am primit feedbackuri bune la cărțile mele încă de la început, și de la cititori, și de la critică, atât cât a fost. Asta m-a făcut să cred că nu îmi pierd vremea degeaba. Așa cum nu am început să scriu doar pentru a primi recunoștința altora, nici interesul crescut al unor edituri mari pentru cărțile mele nu mi-a influențat direcția de a scrie în ritmul meu, în stilul meu și despre ceea ce vreau.
Cea mai des întâlnită remarcă la adresa scrisului meu este că nu scriu ca un autor român. Scrisul meu duce cu gândul la autori americani, dacă este să mă iau după critici. Ceea ce aparent e greu. Să nu scrii ca un autor român, vreau să zic.
Mulți nu pot ieși din paradigma asta a minimalismului, a mizerabilismului, a poveștilor interminabile despre comunism. Eu oricum aveam trei ani la Revoluție, am crescut în anii ’90. Și nu mi s-a părut că aș avea nimic interesant sau important de adăugat la ceea ce s-a scris deja. După romanul de debut, am ales mai degrabă genul road novel, mai puțin abordat la noi și poveștile postapocaliptice. Poate și de aceea, editorii nu au zis nu propunerilor mele.
Australianul Markus Zusak a vorbit la FILIT Iași despre scriitorul care are copii și nu poate să nu se gândească la ei citindu-l. Aș vrea să te întreb și pe tine, pentru că ești tată de băiat, dacă te simți responsabil pentru ceea ce scrii. Te gândești că, la un moment dat, fiul tău te va citi?
Da, recunosc, de când am băiatul mi s-au setat niște limite. Nu mă gândesc că am o responsabilitate față de el ca scriitor, pentru că nu pot să mă restrâng creativ. Poate nici nu va ajunge să le deschidă cât trăiește. Dar am mai modificat câte o scenă, în volumul Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, de exemplu. Eu în mod normal nu fac asta, indiferent de ce sfaturi primesc din partea oricui. Totuși, soția mea, cea care îmi citește fiecare carte imediat ce este gata, îmi dă niște sfaturi foarte pertinente. Și, după ce a citit acea scenă la care fac referire, a venit și mi-a zis că trebuie să discutăm despre ea. Argumentul ei a fost tocmai cel legat de copil. Ne-am certat atunci, i-am reproșat că îmi sugerează să mă cenzurez și mi-am dat seama că am ajuns la un moment de cotitură, din cauza faptului că eram părinte. Când a fost vorba de copil, nu am mai fost atât de ferm și am făcut un compromis ca scriitor, am modificat o parte din text.
În cărțile tale oscilezi ușor între stiluri: povești de iubire cu final trist, proză scurtă, distopie, road novel. Este atât de ușor pe cât pare?
Nu aș putea spune că simt tranzițiile astea ca pe o schimbare majoră. Mie îmi vine ușor. Dar este foarte adevărat că nu scriu la comandă, nici constant, doar atunci când am o poveste bine conturată în minte. Subiectele își aleg singure abordările și stilul în care se încadrează.
Acum aș vrea să ne îndreptăm puțin atenția spre personaje. Personajele feminine sunt destul de prezente în cărțile tale. Ca bărbat, îți este greu să le construiești?
Personajele mele feminine nu se nasc așa din neant. Sunt melanjuri comportamentale și personalități ale femeilor pe care le-am cunoscut de-a lungul timpului. Eu sunt un om crescut de femei. Am trăit ani buni într-o familie în care majoritatea femeilor erau divorțate și trebuiau să se descurce singure. Se pare că acest lucru m-a influențat semnificativ. Evident că aceste lucruri se scurg și în cărțile pe care le scriu. Femeile mi se par și personaje extrem de ofertante, oricum.
Pentru că deja ai mai multe cărți publicate, te-aș întreba ce sentimente îți trezesc când le recitești. Cu mintea de acum, le-ai reface, dacă ai putea?
Și da, și nu. Am câțiva ani de când am scris prima carte, de exemplu, eram un om care se mula perfect pe ea. În timp, firește, am evoluat. Ca să fiu sincer, nu îmi mai place mie, cel de acum, felul în care am pus anumite probleme acolo. Până la urmă așa îți vezi evoluția. Dacă tot te întorci la începuturile tale ca scriitor și modifici, nu o mai poți vedea. Nici nu sunt de acord cu reinterpretările, rescrierile care se încearcă odată cu această corectitudine politică. Revenind la cărțile mele, nu îmi mai place așa de mult Laptele negru al mamei, dar dacă aș schimba ceva i-aș face un deserviciu și mi-aș face și mie unul.
Pentru tine ca tânăr scriitor care sunt principalele provocări în România?
Cea mai mare provocare e deznădejdea. Am foarte mulți prieteni scriitori pe care îi văd tot mai sictiriți, tot mai obosiți de lupta asta continuă de afirmare, de recunoaștere. Unii dintre ei sunt foarte talentați. Unii își merită mediocritatea. Nu putem fi toți superstaruri. Harta pe care navighează tânărul scriitor în România e o harta nemarcată. Nimeni nu îl ajută să rămână acolo pe traseul bun. Eu fac parte dintre cei care au crescut fără mentori literari. Nimeni nu m-a ghidat. Toate le-am învățat pe pielea mea.
Om/ scriitor este o departajare pe care trebuie să o facem, dar și două identități care coabitează. Cum faci tu această departajare? Te apasă personajele uneori?
În perioadele în care scriu la o carte, când fac pauze, analizez în minte ce am scris și ce urmează să scriu. De multe ori revin asupra unor paragrafe și, în funcție de ce trăiesc în viața de zi cu zi, îmi dau seama că personajele la care lucrez ar trebui să reacționeze altfel. Atâta timp cât continui să trăiești în paralel cu lumea din cartea ta, te lași influențat de realitate. Nici nu am o rutină foarte bine pusă la punct ca scriitor. Dar prefer să scriu seara, după ce toată lumea a adormit. De aceea, în perioada în care scriu, dorm foarte puțin. Și am și frica asta în timpul zilei că sigur voi fi întrerupt de ceva.
Cosmin Leucuța a obținut pentru romanul Hoodoo Premiul „Tânărul Prozator al Anului 2018“, acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, ediția 2019
Înainte să împlinească 18 ani, Sofia află că a rămas însărcinată cu Knopf, un om foarte influent, aflat în plină ascensiune. Sarcina fetei nu are cum să rămână fără urmări, aşa că Albert este trimis să o ucidă. În scenă intră Paul, un bărbat misterios și tăcut, care o salvează pe Sofia și apoi o ia cu el într-o călătorie spre Vest și spre libertate, încercând să pună cât mai mulţi kilometri între ei și necruțătorul Albert. Pe urmele lor pornește și Anton, fratele geamăn al fetei, hotărât să-și recupereze cu orice preț sora pe care o crede răpită. În paralel, Isabela se luptă cu dragostea ei împărțită în două, cu sentimentele de vinovăție și cu alegerea pe care trebuie să o facă în curând. Dumnezeu își face apariția în carne și oase. Are buzunarele pline cu secrete, iar agenda lui este cel puțin sinistră. Toți sunt legați prin nenumărate fire invizibile și, fără să știe, se îndreaptă cu viteză în aceeași direcție, spre o întâlnire – și un personaj – care le va schimba viețile pentru totdeauna.
„Lumea mă întreabă uneori despre ce e vorba în Hoodoo. Le spun oamenilor că e vorba despre o grămadă de chestii. Dincolo de călătorii, muzică veche, sex, cuvinte potrivite și alegeri proaste, dincolo de sânge și lacrimi și răzbunare, e vorba despre câte puțin din fiecare lucru pe care îl știu. A, și despre sfârșitul lumii.“ (Cosmin Leucuța)