Interviu  -  Iulia Blaga  -  

Asadar veti face din nou film in Romania, dupa 20 si de ani.

Da, e greu de vorbit despre acest documentar pentru ca, in general, nu-­mi place sa vorbesc inainte. Imi place sa ma laud dupa. E foarte greu. Ma consum. Ideile, gindurile, nesigurantele – toate se aduna. E o situatie speciala. N­-am mai fost la Rosia Montana de 40 de ani. Nu mai stiu cum arata. Evident, arata altfel in mintea mea. A trebuit sa revad filmul de citeva ori, desi il cunosc cadru cu cadru.

E unul dintre cele mai frumoase filme din cinematografia romana.

Se poate, dar pentru mine, care am fost implicat, e mult mai mult pentru ca e ca relatia dintre parinte si copil. Sau e mult prea aproape de mine ca sa­-mi spun neaparat parerea. Dar filmul, probabil, daca voi reusi sa­-l fac, ma va reprezenta. Rosia Montana e doar pretextul. Eu cred ca asa a fost harazit, sa se faca filmul Nunta de piatra in acel loc de lume, si acel loc de lume sa aiba acea viata speciala care poate seamana cu vietile noastre fara sa ne dam seama. Pe mine m-­a fascinat foarte mult, in afara filmului, faptul ca popoare ca egiptenii, de pilda, au avut taria si ambitia de a­-si pastra un trecut – cum a fost Abu Simbel. Au mers inainte cu istoria, dar au preferat sa mute Abu Simbel ca sa ramina ceva marcat despre existenta lor. N­-au acceptat ideea sa inunde acel templu sacru. La noi nu; la noi s­a spus: „sa distrugem Rosia Montana“ – nu conteaza, pentru ca e mult aur dedesubt. Dar nimeni nu s­a gindit sa foloseasca acel aur pentru mutarea Rosiei Montane.

Dar dincolo de aceasta dimensiune ecologica, sa spunem, este vorba probabil de o intoarcere a dvs. la propriul trecut, nu?

Eu nu vreau sa categorisesc. Vreau sa ma intorc acolo asa cum oricine se intoarce in timp, probabil cu dezamagire sau cu surpriza sau cu nostalgii. Vreau sa ma intorc acolo pentru ca simt ca nu am incheiat acel film.

Cum asa?

Contributia mea la acel film. Da, mai am de zis ceva.

Si cu Dan Pita ce trebuie sa negociati?

Cu Dan Pita toate lucrurile sint clare, in afara de faptul ca n-­am avut ocazia sa ne intilnim sa vorbim despre film. El a zis, in stilul lui, „Dom’le, pina nu vorbim, nu discut!“. Dar n-­o sa fie nici o problema in sensul asta.

O sa folositi fragmente din Nunta de piatra?

Nu stiu inca. Probabil. Am niste intentii vizuale pe care vreau sa le folosesc. Sa vedem. In nici un caz nu vreau sa fac un, cum sa spun, testament politic. Vreau ca povestea sa fie atemporala. Daca m­-as fi intors vreodata la Rosia Montana, m­as fi intors sa fac acel making of al filmului, care la vremea aceea nu se facea. In spatele filmului au fost lucruri extraordinare pe care poate ca lumea ar fi fost interesata sa le cunoasca.

Ne­-ati povestit ceva aseara in microbuz legat de alte filme ale dvs. – romantele in pat din Baloane de curcubeu, care au iritat cenzura deoarece cuplul Ceausescu cinta romante in pat… De ce nu le­-ati trecut pe hirtie, sa incercati sa le retineti? Sa faceti o carte sau, nu stiu…

Pe cine intereseaza? Daca o fi cindva, probabil ca trebuie sa ma asez si ar insemna o munca lunga. Adica ar trebui sa povestesc mult. Si n­-ar fi o relatare foarte precisa pentru ca timpul a deformat imaginea realitatii. Uite, iti dau un exemplu: intr­-o zi mergeam in autobuz (in Bucuresti), stateam in picioare si la un moment dat autobuzul a frinat. Claxoane, panica, am coborit si in fata era o motocicleta rasturnata, lumea alerga innebunita, un om era intins pe jos, alti oameni care presupuneau ca au vazut – si m-­am dus acasa si am spus: „Am vazut un accident oribil“. Si am explicat cum a venit motocicleta, cum a venit masina, cum s-­au izbit, tot, si nevasta­-mea m­a intrebat: „Si tu unde erai?“. „In autobuz.“ „Pai si cum ai vazut?“ „N-­am vazut.“ Mi­-am imaginat totul, dar cu o asa precizie… Tot la fel as putea vorbi despre trecutul meu in cinematografia romana pentru ca la vremea respectiva n­-am inteles anumite lucruri; alte lucruri mi s­-au parut mult prea simple – si, de fapt, erau mult mai complicate, si in timp am incercat sa le reasez, sa le decantez. Si au aparut semne de intrebare. De ce asta, de ce aia si de ce nu altfel?

Dar ati reusit sa le dezlegati?

Nu, si mai ramin intrebari, dar nebunia este ca generatiile se duc si incet-­incet martorii – sau, cel putin, cei cu care ai avut ocazia sa fii acolo, la acel eveniment – se duc si ei, si atunci lipsa acelui dialog intre martori face ca parerea ta sa fie foarte subiectiva. De exemplu, ne­-am certat pe date. Cind a fost aia? In ce luna? In mai, in martie? Si tot felul de argumente apar pentru ca nu conteaza neaparat in ce luna, dar conteaza faptul ca acel lucru s­a produs inainte sau dupa cutare alt eveniment.

A fost o optiune grea aceea de a pleca din tara in 1985?

Nu n­-a fost, si de fapt a fost un auto­exil. Am plecat din proprie initiativa. Cu citiva ani inainte eram la Paris, si s­-a intimplat un lucru foarte deosebit: l­-am sunat pe unul dintre prietenii mei cu care nu corespondam, dar ne stiam bine, si el cind a aflat, a trimbitat: „Vine Demian, vine Demian“, si s­au adunat…

„Vine de tot“?

Nu, nu, doar ca eram in vizita acolo, si s-­au adunat vreo 30 de prieteni care traiau in Franta de ani de zile in diverse stadii sociale – unii care se luptau cu existenta, altii care erau aranjati, altii care o duceau foarte bine, altii care uitasera de Romania – si revederea a fost extraordinara. Toata lumea s-­a bucurat si la un moment dat cineva a scos o sampanie si a spus: „Hai sa bem pentru Demian care ramine!“. Si am zis: „Fratilor, eu n-­am venit ca sa ramin. Cita vreme mai pot lucra in tara, n­-am de gind sa ramin“.

Asta in ce an era?

In '83. Pe urma am avut niste incidente – nu m-­au lasat sa ies din tara de citeva ori la rind, desi nu aveau nici un motiv, era pur si simplu ca sa-­mi pierd siguranta ca eu pot iesi. Pe sotia mea n­-au lasat-­o niciodata sa iasa. La un moment dat, ea a zis ca o sa ceara Coreea, poate acolo i se va da viza. Nu i s­-a dat nici macar pentru Ungaria. Lucrurile au fost foarte ciudate. La un moment dat mi s­-a spus ca eu in Romania nu mai fac film.

Cine v­-a spus?

Pai, venea de la conducerea de sus, de la Ladislau Heghedus, parca el era. Dar nu mai tin minte nume pentru ca nici nu m­-a interesat treaba asta, dar mi s­-a parut ciudat pentru ca mi s­a transmis printr­un scriitor – „Vezi ca mi s­a dat de inteles sa­ti spun ca tu nu mai faci film in tara asta“. Sotiei mele, care lucra de 10 ani in televiziune si care era cunoscuta si apreciata pentru ce a facut in muzica si in altele, dintr­-o data postul i s-­a desfiintat, si in fiecare zi astepta sa i se spuna „Gata!“. Atunci a fost o perioada foarte grea pentru noi, n­-am avut din ce trai si gratie ACIN-­ului am putut programa o camera la casa ei de oaspeti de la Sinaia, si acolo ne­-am dus cu copilul si cu niste prieteni. Fetele si-­au luat masina de cusut si coseau, eu bateam capse. Vindeam haine – asa am trait sase luni. Dupa sase luni ne­-am intors in Bucuresti, nu mai aveam unde locui… Tot felul de povesti. Ma rog…

Dar ati reusit totusi sa ajungeti in Ungaria.

Povestea a fost foarte simpla: eu aveam o invitatie la Avellino. La Festivalul de la Avellino, juriul vazuse filmul Piciul si mi­-a oferit premiul cel mare. Si ei vroiau ca, in seara premierii, toti cei care au fost premiati sa urce pe scena. Si mi­-au trimis la Bucuresti o invitatie cu bilete de avion pe numele meu, deci nu a putut fi trimis altcineva in locul meu. Si a fost o nebunie pina am iesit – ca n­-au vrut sa ma lase nici asa. Cert este ca am ajuns.

Ati plecat cu familia?

Nu, numai eu, dar a fost o peripetie intreaga. Mi s-­a furat bagajul cu afise cu tot la Viena, avionul era supraincarcat pentru ca pleca de la Sofia in loc de Bucuresti, ma rog. Dar ce am facut noi, inainte de povestea asta, a fost sa depunem o cerere pentru pasaport turistic. Toata familia.

Copilul citi ani avea?

Doi ani jumate. In clipa in care eu am avut OK­-ul pentru plecare si am plecat din tara, sotia a vrut sa­-si ia pasaportul turistic pentru Ungaria. Ne gindeam la posibilitatea sa vina pina in Ungaria si de­acolo, om vedea. I s­a spus: „Nu, nu, nu. Sa vina intii domnul Demian acasa si pe urma“. M­-am intors in tara, si a venit cartea postala care ne chema sa ne luam pasapoartele pentru Ungaria. A fost mult mai complicat, dar cert este ca, in clipa in care am ajuns in Ungaria, am spus – cu riscul ca ne vor prinde la granita si ne vor trimite acasa: „N­-avem nimic de pierdut“. Si am pornit. As putea vorbi o zi intreaga despre acel drum. Cert e ca am ajuns la Viena, iar Australia a venit ca un accident.

Da, minciuna care s­a adeverit. Ne­-ati povestit ieri.

N­-a fost singura. M-­am vazut cu unul dintre baietii de la revista „Cinema“, care era acolo pentru ca nevasta lui avea rude in Viena, si l­-am mintit. I­-am spus ca am o invitatie in Australia…

De ce a-ti mintit?

Pentru ca eu de obicei mint. Mint in favoarea adevarului. E stilul meu. Dar nu in ideea de a supara oamenii. Imi place mie sa fantazez. Am mai facut-­o de citeva ori si s­-a adeverit. E de speriat. Si de atunci ma tot gindesc sa nu cumva sa fac vreo gafa. Dar chiar s­-a intimplat. As putea aduce momente clare cind… Azi­-dimineata, la masa, Dan Pita a coborit, eu ma dusesem dupa cafea, iar el ii spune nevestei mele: „N­-am dormit bine azi­noapte“. Eu, cind vin la masa si il vad pe Dan, ii spun: „Mai Dane, tu n-­ai dormit bine azi­noapte“. Nu mi­-a spus nimeni, am aruncat­-o asa… Desi Dan arata la fel ca ieri. Vad citeodata, dar nu sint in stare sa ma folosesc de chestia asta. In orice caz, studentii ma iubesc foarte mult pentru asta. In clipa in care apar dimineata si incep cu scuzele ca au intirziat, eu le spun: „Dom’ne, cine­-ti scrie scenariul? Spune-­i sa nu mai scrie scenarii proaste. Asta e un text de nefolosit“. Iar ei rid. „In clipa in care eu vorbesc iar voi vreti ceva, ridicati mina usor… si puneti­-o la gura. Eu vorbesc.“ Ei, asta-­i situatia cu studentii mei.

(Cu acelasi umor, cind a prezentat la Cinemateca din Tel­-Aviv O lacrima de fata, Iosif Demian le-­a spus spectatorilor ca, daca nu le place filmul, pot iesi. Dupa ce se termina filmul.)

Revenind la Viena, am mintit – pe vremea aceea nici nu banuiam ca o sa ajung in Australia. O intreaga poveste s­-a legat dupa aceea – cum au aflat niste prieteni din Australia ca sint la Viena; altii s-­au suparat ca a aparut un articol in „L’Europeo“, o revista culturala care publicase un interviu cu mine. M-­a cautat cineva in lagar si m-­a intrebat de ce am plecat, si tot asa. Austriecii mi­-au refuzat azilul politic pentru ca n-­am vrut sa spun ca am fost batut in Romania. Ei m-­au luat: „Spune, dom’ne, ca nimeni n-­are ce sa­-ti faca“. „N­-am fost batut. Nici n-­am fost fortat. Nimeni nu mi­-a spus sa plec.“ Avocatul care prezenta hirtia prin care cereai azil politic presupunea sa aiba niste motive. N-­am scris ca am fost batut, mi s-­a refuzat azilul si ne­-au pregatit sa plecam in tara. Si am spus: „Pai nu vreau sa plec“. „Atunci cauta­ti in alta parte.“ Si unde sa ma duc? In America nu vroiam, nu mi-­a placut niciodata in sens profesional. Lumea viselor de acolo e o lume ipocrita. Am avut ocazia sa o cunosc. Ar mai fi multe de povestit despre intilnirea mea cu niste cineasti americani la Bucuresti, care mi­-au spus: „Daca stiai engleza, te angajam“.

Cine erau?

Bud Greenspan, care a facut din 1948 incoace filmele oficiale ale Olimpiadelor. Este un monstru sacru, absolut toate filmele lui sint deosebite. Vroiau sa vina sa filmeze in Romania si nimeni nu vroia sa lucreze cu ei pentru ca trebuia sa faci rapoarte despre fiecare discutie. In plus, cei de la Televiziune nu cunosteau aparatele pe 35 mm, pe care ei le trimisesera de la Londra. Si-­atunci m-­am angajat eu. Au avut probleme mari, nu le-­au dat voie sa filmeze ce doreau; eu le-­am filmat inainte de a fi vorbit – ca banuiam ce vor –, au fost foarte incintati, si atunci mi-­au transmis ca ar fi grozav sa lucram impreuna si ca „daca ai putea sa vii si sa inveti engleza, esti al nostru“. Ceea ce nu s­-a intimplat, dar s­-a intimplat urmatorul lucru: in momentul in care au aflat ca sint in Australia, din acea clipa tot ce au facut in Australia, citeva filme, au facut cu mine si ultima chestie mai mare a fost ca eu am fost operatorul­-sef al filmului oficial al Olimpiadei de la Sydney. Sotia mea a fost producatoarea unei parti. Plus ca noi am urmarit flacara olimpica prin toata Australia. Am avut niste momente uluitoare. Filmam pe Super 16, toti ceilalti – televiziunile – filmau pe video. La un moment dat, la Kerns, in nordul Australiei, flacara intra sub apa; venea flacara, se aprindea inca o flacara, si era o inotatoare care intra cu ea sub apa si trecea printre corali, iesea afara si o preda mai departe. Si, cum noi o urmaream, nu eram pe un vas al presei, unde se aflau vreo 200 de televiziuni din toata lumea, ci pe un alt vas unde erau personalitatile – regi, imparati, printi, membri ale comitetelor olimpice, sefi de stat. Si cind am ajuns pe un ponton, pe o insula plutitoare, urma ca flacara sa coboare sub apa. Sub apa era un container cu ferestre, unde deja aveam locul meu foarte aproape de usa, ca sa am timp sa alerg, sa ies afara si sa prind momentul cind flacara iese din apa, pentru ca mi se parea simbolul intregii Olimpiade. Organizatorii erau foarte atenti cu noi pentru ca eram singurii care lucram pe film. Aveam un regim preferential. Ei, ce s­-a intimplat este ca, nu se stie din care motiv, desi se repetase vreo sase luni, flacara n­-a iesit unde trebuia sa iasa. Adica au ocolit mai mult si au iesit la suprafata inainte ca eu sa ajung. Am pierdut iesirea din apa. Am fost foarte dezamagit – asta era momentul cel mai important –, asa ca m­-am dus la sefa Comitetului Olimpic si i­am spus: „Uite, trebuie sa facem ceva pentru ca eu vreau sa filmez inca o data“. Si a zis: „Asa ceva nu exista in istoria Olimpiadei – sa se repete o chestie. Nu se poate“. „Nu se poate, n-­o sa fie in film. Aveti de ales. Asta e singurul film pe 16. Nu­-l aveti, n­-o sa fie. E istorie.“ Atunci ea s­a dus, s­a asezat la masa si peste putin timp s­a intors la mine si a zis: „Stii ceva? Ramineti pe vasul nostru. Lasam presa sa plece“. Au plecat elicopterele toate. „Refacem scena.“ Si s­-a anuntat la megafon ca nimeni n­-are voie sa inregistreze. Numai pentru film se face. Si s­-a repetat figura, numai ca eu am spus: „Vreau sa vad flacara venind pe orizont, ca un simbol…“

Ati regizat acum…

Sigur ca da, iar ea mi­-a spus: „Nu, flacara n­-a iesit de acolo. Flacara a iesit de aici“. „Da, dar erau 200 de oameni in jur. Acuma arat locul gol? Mai bine nu arat nimic.“ Si pina la urma am acceptat si am filmat cu incetinitorul, dar era foarte greu de urmarit cind apare flacara, pentru ca nu se vedea, nu stiam cind sa pornesc aparatul. Ca o chestie divina, am zis „ce-­o fi o fi“, am pornit aparatul si am vazut flacara iesind din apa. A iesit cea mai uluitoare imagine posibila. Si de atunci toata lumea m­-a respectat pentru ca toti cei care erau acolo, acesti printi si regi, au zis: „Cine esti dumneata de ai reusit sa obtii chestia asta?“. Stiau ca, potrivit regulamentului, nu se poate asa ceva.

Revenind la momentul Viena, ati spus acestui critic de film ca…

Eu puteam sa spun orice. Nu stiu cum mi-­a venit Australia, pentru ca puteam spune Noua Zeelanda. De fapt, Noua Zeelanda ar fi fost mai indicat sa spun pentru ca, in timpul razboiului, fratele meu a scapat o carte dintr-­o biserica in flacari. S­-a bombardat orasul in care locuiam noi…

Oradea.

Da, s­-a distrus biblioteca bisericii, iar el a salvat o carte, care era ultimul volum al unui lexicon si care cuprinde literele X, Y si Z. Am invatat din cartea aia totul. Am devenit un erudit. Stiam tot ce incepea cu Z – cu Zambia, cu Noua Zeelanda –, si ma dadeam mare la baietii de pe strada cind ieseam, si ei intrebau: „De unde stii tu toate astea?“. Dar nu stiam nimic din alte volume. Toata cultura mea s­-a axat pe asta. Era un lexicon in limba maghiara care ani de zile pe urma a fost ca o Biblie in casa. Deschideam si citeam, si scria putin despre fiecare, dar era foarte consistent si imi dadea o extraordinara nebunie sa pot povesti. Tot timpul am visat Noua Zeelanda, s-­o vad cindva.

Ati vazut­-o?

Sigur, am facut vreo trei­-patru filme acolo, filme care-­mi sint foarte dragi. Am cutreierat peste tot… Dar s­-a intimplat sa fiu fascinat si de rugbi. Am facut rugbi de foarte devreme, si era legendara echipa Old Blacks care ma fascina. Totusi, n­am amintit de Noua Zeelanda. Am zis Australia. Noi vroiam sa ajungem in Canada. Aveam pe cineva acolo care ne zicea: „Veniti, dom’ne incoace“, dupa care nu ne­-a mai spus, iar America nu mi­-a placut. Nu mi­-a placut pentru ca eu am cunoscut niste cineasti si am vazut cit de superficiala e acea lume. L-­am cunoscut, de exemplu, pe Michael Cimino, dupa ce facuse The Deer Hunter si Heaven’s Gate, un film absolut senzational. In varianta netaiata are cinci ore. N­-am inteles niciodata de ce a fost taiat, dar pe urma mi-­a povestit el ca armata a cumparat filmul si l­-a remontat. Ma rog, el a mai facut dupa aia niste filme, dar n­au mai fost la fel de bune. Pe urma, modul de viata american, poate din necunoastere, mi s­-a parut ostil. Poate gresesc. Acum, mergind in America de citeva ori, pot spune ca as putea trai acolo normal. Austria ne­-a refuzat, si atunci n­aveam de ales. Printr-­o intimplare ciudata, niste prieteni ne­-au spus: „Uite, daca vreti sa cresteti niste copii frumosi, Australia e locul cel mai bun“. Si e un paradis. Un paradis, cum sa spun, cu probleme sociale si cu dificultati. Nu e usor.

E foarte departe.

Departe de ce?

Departe de Europa.

E ca si cum ai spune „cum se ajunge pe partea cealalta“ si ti se raspunde de dincolo de apa, „dar esti deja pe partea cealalta“.

Sau ca iepurasul care locuieste peste noua mari si noua tari, la etajul noua, si care, dimineata in balcon, spune „sa mor io, ce departe stau!“.

Prietenii astia ne­-au scris foarte cald. N­-aveam nici un motiv sa ne gindim mai departe pentru ca nu mai aveam alte sanse. La un moment dat, politia austriaca vroia sa ne trimita in tara cu forta. Era destul de riscant la vremea aia. Ne gindeam la soarta copilului si ca n­-o sa ne faca bine nici noua, nici prietenilor din tara. De fapt, fiecare aventura pe care am incercat-­o n­-a fost altceva decit dorinta de a ne bate cu necunoscutul. In Australia a inceput o poveste care tine iarasi de Fratii Grimm. La aeroport ne­-au asteptat prietenii, dar si un individ inalt, foarte serios, cu chelie, care ne­-a invitat la el acasa.

Cine era?

Un producator de film, insa eu n­-am stiut cine era, credeam ca e de la Immigration. Ne­-a primit in casa, ne-­a oferit frigiderul plin si a spus: „Puteti sta cit vreti“. Si, peste un timp, intr­-o simbata, a venit cu niste hirtii: „Asta e scenariul, iar luni dimineata filmam si tu esti regizorul“. Dar eu nu vorbeam engleza, si atunci a gasit un operator care vorbea romana, el a fost si translatorul, iar luni dimineata filmam cu 1.500 de dolari pe zi.

Super tare, cum se spune acum.

Sigur ca da. Si am vrut sa aflu cine e omul asta. Mi-­a zis: „Am o fotografie“, si a scos o fotografie in care era el, cu nevasta­-sa si cu mine in fata Taromului din Piata Eforie. Cind eu filmam pe strada, el a venit – era student – si a vrut sa faca o poza cu mine. N­-am stiut cine e. Dupa ani de zile s­-a pomenit producator de film.

De unde stia ca veniti?

De la prieteni. Noi, cind am ajuns, renuntaseram la ideea de a ne face profesia. Am spus: „Supravietuim!“, iar eu m-­am apucat, de exemplu, sa restaurez mobila. N­-o facusem niciodata, dar am zis ca e frumos. Si m­-am dus la un anticar si i-­am spus: „Daca ai mobila care trebuie restaurata…“. Stiam cum se face lacul francez. Stiam multe. In Romania construisem citeva case. Daca­l intrebi pe Mircea Diaconu, o sa-­ti povesteasca cum am construit un apartament in casa lui. Cu el.

Cum? L­a-ti zugravit?

Ce zugravit? Facut acoperis, ferestre, podea.

N­a-ti fi murit de foame in Australia.

Pai nu, nu. Am tot scris la studiouri, am tot scris la companii si nimeni nu mi­-a raspuns. Cred ca am trimis vreo 400 de scrisori. Si atunci sotia a gasit intr­un ziar – noi ne uitam intotdeauna la ultimele pagini, cele de anunturi de mica publicitate – un anunt ca se cauta sef pentru catedra de operatorie la Scoala Nationala de Film din Australia. Nu vorbeam engleza, doar incepusem scoala, dar m­am dus la interviu. E o intreaga poveste pentru ca mie tot sistemul ala mi se parea ciudat. Cind mi-­au facut dosarul, mi­-au cumparat biletele de avion de la Melbourne la Sydney si mi­-au dat un telefon: „Du-­te la aeroport, ia­-ti biletele si vino incoa’“. Pai unde ma duc la aeroport? Habar n-­aveam. Pina la urma, m­-am descurcat si am plecat. Interviul a durat doua ore si jumatate, cu o comisie care mi­-a pus tot felul de intrebari.

In ce limba?

In engleza. Nu stiam limba, dar am doua miini… In comisie era un regizor mexican care m­-a inteles foarte bine si, cu toata chinuirea mea ca sa ma exprim si cu citeva cuvinte in franceza, au inteles perfect. Ulterior am aflat ca au fost 104 candidati pe post. Dupa acel interviu am ramas doi – eu si un american. Asta m­-a si speriat ulterior. Era un post foarte important. Scoala nationala se mutase intr-­o cladire complet noua, echipata dupa ultimul racnet. E cea mai importanta scoala din lume la ora actuala. Si atunci era; era foarte avangardista. Si mi­-au spus: „Daca erai vorbitor de limba engleza, luai postul“. Celalalt era un american care nu facuse filme, dar predase. Sau, ma rog, facuse niste filme pentru biserica baptista. Peste vreo doua luni, nevasta l­-a parasit, s­-a dus acasa, ca nu-­i placea in Australia, si atunci el a renuntat la post si a plecat dupa ea. Asa m­-au cautat pe mine. Dar si cautarea asta a fost de genul „du-­te la aeroport, ia-­ti biletul si vino sa­-ti iei postul in primire“.

Din ce spuneti, viata dvs. pare marcata de momente de bafta pura care apar pe nepregatite.

Da, categoric. Dar eu a trebuit sa fiu pregatit. Cind mi­-au spus sa ma duc iar sa-­mi iau biletul de avion si sa merg sa-­mi iau postul, m­-am gindit ca e o greseala. Atunci sotia mea a dat telefon, pentru ca ea invatase mai bine engleza, si a intrebat: „E posibil sa inchiriati un apartament pentru domnul Demian?“.

Poate ca lor li se parea de la sine inteles.

Nu, ca ei nu fac chestia asta. Intre ridicatul biletului si preluatul postului au fost doua lucruri: m­-am dus la Sydney, mi­-au aratat cladirea si mi­-au facut cunostinta cu toata lumea, dar m­-am intors acasa fara sa mi se fi spus concret ca am postul. Iar cind sotia mea i­-a intrebat, au spus: „Unde doriti sa inchiriem?“. „Pai aproape de o scoala, ca avem copil mic.“ „Da, gata.“ Asta a fost semnul ca e o chestie concreta. Ei de fapt vroiau sa stam la hotel pina ne gasim o casa potrivita (s­au mirat ca vrem apartament). Prima surpriza a fost ca mie nu mi­-a placut programa scolara. Luasera totul de la americani. De exemplu, erau numai aparate video si nu se facea fotografie. „Nu se poate“, am spus, „ei trebuie sa faca fotografie, sa studieze fotograma“. Am construit un laborator foto, ceea ce pentru ei tinea de lumea mastodontilor. Am modificat programa scolara, tot. Impreuna cu o frantuzoaica nascuta in Rodesia care preda Studii de Cinema am fortat putin nota – ceilalti profesori au marsat imediat – si am rescris toata programa. Am fost profesor un an de zile, dupa care a venit cineva si a spus ca nu mai am dreptul sa continui.

De ce?

Nu stiu de ce. Si atunci studentii au facut greva in fata biroului directoarei si, asezati in genunchi pe podea, au spus ca nu pleaca pina cind nu semnez contractul. Asa ca am semnat pentru inca sase ani, dupa care iar a fost o furtuna, de­-asta data una in care ei au vrut sa aduca pe altcineva. Am spus ca nu particip la concurs daca nu vine in comisie cineva independent, din afara. Si iar am mai luat postul pe sase ani. Iar cei care erau impotriva mea, au spus: „Da, dar acum ai luat postul de la zero“. Si au vrut sa­-mi taie din salariu. E foarte mult balcanism si in Australia.

Nu erati prea departe de Romania.

Asta vroiam sa spun: si acolo se intimpla lucruri de-­astea, dar se intimpla cu totul altfel. Reactia celor din jur e atit de puternica incit capeti aliati. Ei, dupa un an mi­am dat seama ce se intimpla: ei vroiau sa transforme scoala traditionala de film intr­o scoala de multimedia – aparusera toate formulele astea noi de Internet –, iar eu ma opuneam. Am zis ca daca aduci digitalul si multimedia nu inseamna ca trebuie sa scoti altceva, ci ca trebuie sa gasesti legatura intre unele si celelalte. Au refuzat categoric, asa ca mi­-am dat demisia. Iar ei au spus: „Iti primim demisia, dar cu o singura rugaminte: semnezi un contract cu noi ca artist in residence si n­ai altceva de facut decit sa restructurezi programa scolara, programul de admitere, tot“. Un an de zile am functionat cu un salariu la fel, dar mergind numai trei zile pe saptamina, si am lucrat pentru admitere. De fapt, eu am facut selectia pentru anii urmatori. Apoi a inceput Olimpiada, deci am fost prins. Aveam si compania mea de mult, asa ca eu si sotia mea am inceput sa ne facem filmele noastre. In general, facem in felul urmator: ne luam niste bani de la banca, ne urcam in avion, poposim la Rio de Janeiro, o luam prin Uruguay, Paraguay, Argentina, Brazilia, cautam locurile cele mai periculoase si facem filme documentare.

Sotia face productie?

Ea face productie, scrie comentariul, face interviurile si scrie muzica. Eu filmez si montez. Pe urma vindem filmul pe unde apucam.

Baiatul dvs. nu face si el film?

Cu copiii e o alta poveste. Cel mare, Stefan, a facut doi ani de biologie marina, a zis ca e plicticos, asa ca s­-a apucat de turism si de organizat evenimente. Organizeaza concerte mari si e in relatie cu trupe mari din lume. Ce face acuma? Nimeni nu stie unde are loc concertul – sint zeci de mii de spectatori – si cu citeva ore inainte de concert li se comunica adresa prin sms. Si vin, se umple tot, si peste vreo doua ore apare politia. Nebunie. Si atunci se muta in alt loc.

Un fel de happening.

Exact, dar sint cite 10 orchestre in acelasi timp. O chestie uluitoare.

Si al doilea baiat?

Martin s­-a hotarit la sfirsitul anului trecut sa se faca cineast. A dat examen, a intrat si s-­a nimerit in clasa mea, lucru care l­-a revoltat foarte tare, drept pentru care a cerut sa fie mutat. Si sefa a zis: „Eu nu te pot muta azi, dar de miine faci schimb cu cineva din alta clasa“ (sint trei clase paralele). Cind s-­a intors, ceilalti l­au intrebat ce si cum, si cind le­-a spus au exclamat: „Esti nebun? Toata lumea vrea sa vina la Demian si tu vrei sa pleci?“. Dupa prima zi si­-a schimbat parerea si dintr­-o data a devenit foarte mindru. Scrie surprinzator de bine. Am ramas uimit de analizele pe care le face. Eu folosesc foarte multe scurtmetraje pentru analiza. Discutam cadru cu cadru. Reluam, vedem filme fara sunet si ii pun sa descopere povestea din spate si relatiile dintre personaje. Ma intereseaza nu atit ce se vede pe ecran, cit ceea ce ecranul sugereaza. Si folosesc scurtmetraje din America de Sud, din Japonia, din Coreea. Anul asta am folosit foarte mult filme romanesti. De pilda, am facut o paralela intre Lampa cu caciula si Megatron pentru ca in amindoua e vorba de un drum, desi catharsis­ul, revelatia de la sfirsit sint cu totul altele din punct de vedere filosofic.

Li se pare ceva nou studentilor?

Nu este nou. Genul acesta a fost incet-­incet evitat, eliminat, dar studentii sint de multe ori suficienti. Se multumesc doar cu cazuri, nu se ocupa si de relatarea lor. Ei suprapun peste niste imagini pe care li le dai propria lor poveste, pe care o stiu. Vad pe Youtube o chestie despre ceva si o completeaza cu ce stiu ei. Nu gindesc filmul ca pe un lucru complet, ci doar ca pe o informatie in plus. Si asta vreau sa le scot din cap. De multe ori le­-am aratat sfirsitul filmului sau le­-am aratat un film si nu le­-am aratat sfirsitul, si i­-am intrebat unde cred ca se termina filmul. Toata programa pe care am pus­-o la punct e altfel decit in Romania. Studentii vin si, in loc sa invete teorie, fac film direct. Eu zic asa: cei care vin aici doresc asta, ceea ce inseamna ca au avut un interes pentru cinema cu niste ani in urma si ceva­-ceva s­-a lipit de ei. Cu cit este mai mare acest ceva cu atit e mai important pentru mine ca sa­-i pot manipula. Si atunci le dau ceea ce toti viseaza: sa faca film.

Ca si cum i-ati arunca in apa ca sa invete sa inoate.

Exact, dar ei n­-au electricieni, n­-au masinisti, n­-au decoruri. Ei fac tot. Si cind nu se descurca, vin la mine. Insa eu ii fac sa gindeasca singuri si le spun: „Voi nu invatati pentru azi, nici pentru miine. Daca peste trei ani echipamentul va fi diferit, cu cunostintele de azi n­-ati facut nimic. Trebuie sa fii deschis si flexibil ca sa intelegi orice intr­-o logica a ta“.

Deci ati ramas profesor in continuare.

Da, dar asta e alta scoala, TAFE College (Film and Television Northern Sydney School). Cealalta ma cheama inapoi, pentru ca acolo se face acum ceea ce eu deja fac aici. La TAFE avem o suta si ceva de studenti care invata sunet, montaj etc. Si nu e pe ani, e pe cursuri. Ca o salata la o masa – iau si din asta, si din asta, si din ailalta. Trebuie sa faci un numar de subiecte. In general, subiectele astea se leaga de film, televiziune, video, radio. Se face machiaj, se scriu scenarii, se invata productie, si toti stiu la sfirsit toate aceste lucruri. Fac documentare, fac reclame… Reclame in sensul ca fiecare student trebuie sa vina cu o idee si are un producator care e un alt student care-­si formeaza echipa. Fiecare are rolul lui. Acuma, inainte de a veni spre Israel, am avut o reclama la „magic bag“, „punga magica“. Apare individul cu o punga maronie si spune: „Aceasta e punga magica. Lasati problemele pentru ca punga magica rezolva tot. Ce doriti sa mincati la micul dejun? Sandvis cu sunca, rosii si salata? Scrii aceste cuvinte pe o punga goala, o pui in cuptorul cu microunde si apesi butonul“. Si studentii lucreaza ori pe film, ori pe video – pe ce vor.

Cit de des veniti in Romania?

Foarte rar. Ultima oara am fost in 2005. Prima oara dupa ce am plecat a fost in 1991 si am revenit in 1997, 1998 si 2000, tot atunci avind un contract cu Buftea si Pro TV-­ul.

Si ce ati facut sub contract?

Am fost consultant. Sa recladim Studiourile de la Buftea. Am lucrat apoi la programa scolara a Universitatii Media.

Si cum vi se par studentii de acolo?

La vremea respectiva erau la inceput si erau visatori. Nu stiu ce s­a m-ai intimplat. N­-am mai aflat de atunci. Nu mai am contract cu ei. Eu acolo am avut avantajul ca am putut judeca de la distanta mult mai – nu obiectiv, dar mult mai clar trecutul meu din Romania si vreau sa spun ca, in mare masura, tot ce am realizat ii datorez acestui trecut. Am apreciat la o valoare mult mai inalta scoala care m-­a format – scoala de operatorie – si pe profesorii mei, ca si conditiile in care noi am lucrat in studio. Faptul ca eu am facut mai putine filme in Australia sau ca m-­am ocupat mai putin de productie s­a datorat si faptului ca genul de productie din Vest mi­-e foarte incomod. Imagineaza-­ti ca la un film la care am lucrat 28 de nopti, intr­-o noapte n­a-m terminat si am ramas cu un cadru netras, ceea ce nu era o drama, ca a doua zi puteam reface. Dar nu, in dimineata urmatoare a venit acel completion garantor si mi­-a atras atentia ca, daca se mai intimpla o data, sint dat afara. Nu conteaza cine esti. Plus faptul ca esti chemat la echipa cu 48 de ore inainte de a incepe filmarea; nu exista perioada aia de gestatie in care regizorul, operatorul si scenograful isi aduna gindurile si incearca sa ajunga la o conceptie comuna. E o chestie ca la fabrica, foarte pragmatica. Si sint amabilitatile astea – ai impresia ca te cunoaste, te stie, te intelege – dar lucrurile astea sint false. In noaptea urmatoare am terminat filmarile mai devreme si am zis: „Hai sa repetam macar pentru noaptea care vine“. Ziua urmatoare iar a venit completion garantor si a spus: „Crezi ca pot plati oamenii astia peste salariu pentru ca voi faceti repetitii? Voi trebuia sa filmati. Nu conteaza ca ati terminat, trebuia sa filmati altceva“. Una dintre intimplarile cele mai dramatice pentru mine a fost ca trebuia sa lucram 10 ore, dar seara nu puteai incepe decit la 8-­9, pentru ca era lumina, iar dimineata la 4 era lumina din nou. Si atunci imi spuneau: „Uite, de la ora 6 poti incepe“. Am pus lumina, travelingul, aparatul si la ora 8, cind sa incepeam filmarea, am realizat ca in geamurile de la decor se reflectau toate farurile masinilor. Am cerut cinci minute ca sa modific si mi s­-a zis ca asta e. Si am spus: „Pe mine nu ma intereseaza sa fac film in conditii care nu ma reprezinta“. Mai bine ma axez pe ce fac eu individual, deci unde pot avea control. Scriu foarte multe scenarii. Am citeva despre care zic ca sint bune, printre care unul gindit pentru una dintre marile actrite australiene care e innebunita sa faca rolul.

Cine?

Sigrid Thornton. Nu e Cate Blanchett sau Nicole Kidman, dar e mai buna ca ele. A fost si la Hollywood, dar n­a ramas. In schimb, in Australia e mare vedeta, o doamna a cinematografiei. E foarte speciala.

Sinteti drept cu tinara generatie de cineasti romani. Se datoreaza asta faptului ca sinteti profesor, ca ati fost plecat din tara sau pur si simplu asa sinteti?

Pur si simplu eu n­-am simtit pe pielea mea nici un motiv pentru care mi­-as fi schimbat parerea. Eu, in general, sint foarte deschis fata de orice tinar, pentru ca am senzatia ca fiecare om are dreptul sa incerce. E foarte simplu.

Si n­-aveti senzatia ca vrea cineva sa va ia locul, sa va dea un brinci?

Eu n­-am un loc. Exact ca si atunci cind cineva m-­a intrebat unde-­i casa mea, in Australia sau in Romania, si am raspuns: „Am o casa in Australia si una in Romania“.

La Oradea mai aveti rude?

Nu mai am pe nimeni. Au murit. Fratele meu a murit acum patru ani. Marea mea satisfactie a fost ca am reusit sa-­l scot trei luni in Australia si a fost mai fericit ca oricind.

Casa parinteasca mai exista?

Da, dar eu n-­am mai vazut-­o de atunci. Pentru mine nu casa conteaza, ci acea atmosfera pe care de mult n­-am mai intilnit­-o. Stii ce se intimpla cind pleci din tara? Imagineaza­-ti ca te duci in casa cuiva unde toata lumea ride in hohote la un banc spus inaintea venirii tale. Cineva ti-­l explica, dar ti se pare ca nu e banc si ramii traznit de cum au ris. Si dupa un timp incepi sa realizezi ca bancul acela e extraordinar si incerci sa-­l spui celor de­acasa, dar ei nu­-l inteleg. Asta-­i povestea. Si invers. Noi, cind am plecat, ne­-am imaginat ce se va intimpla cu prietenii nostri, dar ei au evoluat in alta directie, fara legatura cu logica noastra. Si te intilnesti cu oameni instrainati care n-­au alta intrebare in afara de „Cit cistigi?“, pe care nu-­i mai intereseaza trecutul pentru ca pe ei trecutul acela nu-­i innobileaza. Tot ce am luat cu noi dincolo a capatat o valoare simbolica extraordinara – un gest, un zimbet, o aventura – orice inseamna enorm pentru ca astea sint lucruri care iti justifica existenta. Cind am fost in Japonia. Unde am fost invitat de imparat, am iesit in strada si am vazut ca apar peste tot, sculptate in piatra si lemn, niste inscriptii care mie nu­-mi spuneau nimic. Mi se parea ca au o valoare simbolica extraordinara, ca sa aflu ca, prozaic, una insemna „Toaleta – 5 metri“. Dar oamenii sculptau in lemn pentru ca vroiau sa lase o urma a existentei lor pe pamint. Pentru ca asta e rostul nostru. In Japonia, in 1991, mi s­-a intimplat un lucru cu totul aparte. La aeroport m­-a asteptat cineva cu o tablita pictata superb cu numele meu. Am spus ca vreau acea tablita, si cind m­-am intilnit cu ei, am fost primit intr­adevar regeste. Am fost numai cinci invitati din toata lumea la lansarea in premiera mondiala a High Definition­ului.

Cine a mai fost invitat?

CEO-­ul de la PBS, CEO-­ul de la RAI si de la Asociatia Europeana a Televiziunilor, era o femeie de la Tele­Sat din Canada, un american si cu mine. Si in clipa in care am spus ca vreau tablita, au zis: „Gata, mergem la firma care v-­a asteptat“, dar acolo n-­am facut nimic pentru ca am aflat ca, dupa ce vine clientul, tablita se revopseste cu numele urmator. Deci numele meu e undeva acolo, pastrat sub alte straturi de vopsea.

La mine nu exista „film acasa“. El trebuie sa fie universal

Nu va pare rau ca nu v­-ati nascut mai tirziu? Nu v­-ar fi fost mai usor sa faceti film acasa?

Nu. Ce inseamna „film acasa“? La mine nu exista „film acasa“. El trebuie sa fie universal, dar daca aveam scoala din Elvetia sau America, nu mai eram suta la suta la fel cu cei care au facut scoala la Bucuresti. Dar n-­am vorbit despre O lacrima de fata, am zis ca de aia ne intilnim.

Imi place foarte mult. Daca nu stii c-a­i facut in 1980, n­-ai cum sa­l datezi. E proaspat.

Da, dar vezi ca, cum sa spun, judecatile filmelor sint manipulate in intentia de a le pune in cutii.

Filmul a avut premiera la un an dupa ce a fost facut, adica in 1981.

Faptul ca premierele erau aminate era o chestie, de fapt, fireasca. Era nevoie ca filmele sa se decanteze, tovarasii care trebuia sa le vada nu aveau timp. In general, programarile erau, cum sa spun, nu erau imediate. Foarte rar se intimpla ca un film sa fie imediat scos pe piata. Trecea un timp destul de anevoios pentru noi, pentru ca traiai cu emotia ca in ultima clipa se vor razgindi si te vor pune sa mai scoti ceva. Se intimpla si asta. Dar nu era o problema ca a stat un an, ci ca in acel an trebuia sa tai si sa revii de nenumarate ori. Un alt film al meu, Baloane de curcubeu, a avut 18 vizionari in decurs de doi ani. La fiecare vizionare se cerea cite altceva. Era de necrezut sa vezi cum se modifica filmul. Nu erau consecventi. Iti cereau ceva, vedeau filmul, si ce iti cerusera li se parea gresit, de aceea spuneau ca trebuie sa faci de fapt altfel. O lacrima de fata n-­a avut probleme prea mari in sensul asta, ci din punct de vedere formal. I­-au deranjat secventele pe care eu le doream intentionat deteriorate. Sa fim sinceri, asta a fost pionieratul filmelor de astazi. Pe unde am umblat, multi mi­-au spus ca e, de fapt, un fel de avangarda a cinemaului de astazi. Toate aceste materiale au fost considerate la vremea respectiva rebuturi.

De mai-­marii culturii din Romania acelor vremuri, nu si la Cannes, unde ati fost pe punctul de a lua Camera d’Or.

Sigur. Vlad Paunescu m-­a sunat anul asta prin ianuarie ca sa-­mi spuna ca baiatul lui vrea sa ma cunoasca pentru ca de ziua lui i­-a facut cadou setul de sase casete cu cursul meu de operatorie. Voi face, cred, un masterclass in Romania, in aprilie viitor. Unul mare de tot, cu Eurimages, cu invitati din toata lumea. Eu am facut la Sydney citeva astfel de intilniri unde am avut studenti din 80 de tari, si invitati mari. Operatorul de la Paris, Texas si Breaking the Waves, Robby Muller, sau Alain Daviau (care a facut imaginea la Avalon si Imperiul soarelui), Peter James care a luat un Oscar, Sacha Vierny care a lucrat cu Alain Resnais la Anul trecut la Marienbad, John Seal care a facut Pacientul englez sau Christopher Doyle, DOP­-ul lui Wong Kar­wai la In the Mood for Love. Dion Beebe, care a facut imaginea la Memoriile unei gheise, mi-­a fost student.