Nu cred că e nici un secret că în ultimii, destui, ani, m-am situat în altă barcă față de Nicolae Manolescu și camarila lui de la Uniunea Scriitorilor, din care mi-am și dat demisia, prin 2017, cred.
E necesară această precizare, pentru că fixează unghiul din care mă raportez la cea din urmă versiune a personalității lui. Una, trebuie spus, covârșitoare.
Resimt dispariția sa, pentru că a fost unul dintre reperele tinereții mele. Cărțile sale au reprezentat, alături de ale altor câțiva mari critici, imboldul care m-a determinat să-mi doresc să devin critic literar. Din scrisul lui am deprins un fel demn de asumare a opiniei, curajul propriilor opinii, un mod de a fi, cu orice preț, liber.
Ieșirea sa din scenă consfințește finalul oficial al unei epoci în care critica literară a fost regina balului. Nici unul dintre noi nu a mai avut cum să capitalizeze, în anii 2000, autoritatea pe care au avut-o Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin și alții câțiva în anii ’60-’80. Critica de întâmpinare practicată de aceștia era, în esență, o campanie; miza ei era aceea de a apăra literatura de atacurile tot mai barbare ale politicului și ale ideologiei unice.
Anumite valori se cer apărate
Astăzi, dimpotrivă, critica e aproape obligată să se plaseze ideologic ori să-și asume un punct de vedere ideologic, într-un câmp cultural multifațetat, centrifug. Or, critica generației ’60 a funcționat într-un cu totul alt sistem: unul centripet, în care direcțiile erau evidente: de partea ori împotriva politicilor culturale ale Partidului unic.
Atunci când ideologia este una singură și este impusă brutal pe verticală, normalitatea devine exemplară și este percepută ca rezistență. Anumite valori se cer apărate mai ales atunci când sunt interzise ori serios amenințate. „Autonomia esteticului“ – printre ele.
În literatura dinainte de 1989, Nicolae Manolescu devenise, în primul rând prin rubricile sale de cronică literară, un model de verticalitate și discernământ. Ba chiar de curaj. Pentru că, într-un regim totalitar, literatura e mereu mai mult decât poate însemna ea într-o lume liberă. Și a scrie liber despre literatură, așa cum a făcut-o Manolescu trei decenii, însemna a demonstra că spiritul critic e activ.
Iar spiritul critic e mereu o modalitate de a apăra cultura libertății. În esență, asta e morala criticii de întâmpinare pe care Manolescu, Simion, Raicu, Ion Pop, Raicu, Valeriu Cristea, Mincu și alții ca ei au practicat-o ani la rând, într-un sistem care, după un dezgheț încurajator, s-a degradat dramatic. În peisajul grotesc al ultimului deceniu ceaușist, literatura părea o insulă de normalitate. Iar acest climat în care ierarhiile erau cele corecte se datorează criticii literare, în forma ei foiletonistică. Iar aici reperul absolut a fost, fără îndoială, Nicolae Manolescu.
Obligația la polemică
Faptul că tot el a fost și mentorul generației ’80 și a încurajat o atitudine ironică, total refractară la asumarea temelor oficiale, nu e o întâmplare. Era, în epocă, spiritul cel mai ascuțit, cel mai îndrăzneț. Un raționalist cu sclipiri cinice, un marginal din punct de vedere instituțional, dar care exercita o autoritate care-l proteja împotriva oricăror presiuni din partea partidului. Din cartea sa de memorii din 2010, Viață și cărți, se vede că a știut să folosească absurditatea sistemului în favoarea lui, într-un mod foarte inteligent. Esteticul pe care-l reprezenta și apăra ca valoare supremă devenise o armă politică.
După 1990 s-a plasat în avangarda anticomunismului, trecând de la critică literară la politică. A simțit, cu inteligența sa tăioasă, că instituția criticii literare nu mai avea cum să funcționeze într-un context deschis, în absența presiunii de stat asupra literaturii. Nu, critica nu și-a pierdut impactul pentru că Manolescu și alții ca el au ieșit din joc. Nu e vorba, cum a titrat Nicolae Breban, de o „trădare a criticii“. Era un fenomen inevitabil.
Când a revenit la literatură, după aventura politică, se afla, în mod clar, într-un defazaj pe care n-a mai avut franchețea să-l accepte. Totul se schimbase. Nici nouăzeciștii, cu atât mai puțin douămiiștii nu s-au mai bucurat de condeiul lui. Critica lui Nicolae Manolescu s-a simțit solidară cu literatura anilor 1960-1980. Nu e nici o catastrofă, e, cred, inevitabil. În schimb, dacă nu a mai influențat literatura de după 1990, dacă nu i-a mai conturat imaginea, dacă nu i-a mai trasat direcțiile și nu i-a așezat ierarhiile, el a influențat, uneori chiar prin obligația la polemică, generația de critici de după anul 2000.
Generația mea de critici, pe care în ultimii ani Nicolae Manolescu a respins-o otova, fără s-o mai înțeleagă, s-a format sub influența cărților sale. A fost, direct sau indirect, profesorul nostru, al tuturor. Arca lui Noe sau Temele ne-au fost cărți de căpătâi. Am deprins din ele nu numai informații sau ipoteze de interpretare a unor opere clasice, ci, în primul rând, un mod de a gândi. Tocmai de aceea, oricâte polemici s-ar fi stârnit, nimic nu ne poate despărți.
Opera sa critică mi se pare mult mai importantă
N-a înțeles că lectura în cheie strict estetică nu mai putea funcționa într-un alt context cultural și mentalitar: când lumea se schimbă, când literatura se metamorfozează, și receptarea se repliază. Ideologicul a devenit, între timp, un criteriu important. Asta nu înseamnă că cel estetic e dizolvat, scos din discuție. Dar nu mai este unicul. Or, pentru cei care luptaseră să apere literatura de ideologia unică, impusă de stat, o astfel de deschidere părea o trădare a cauzei.
Nici unul dintre noi, criticii de după 1990, nu a mai putut replica rolul pe care l-a avut Nicolae Manolescu în literatura postbelică. În esență, critica literară a devenit un gen marginal, departe de prestigiul și chiar puterea pe care le obținuse în sistemul ceaușist.
Din păcate, cariera sa administrativă din cadrul Uniunii Scriitorilor a stârnit multe nemulțumiri. El, criticul cel mai exigent dinainte de 1990, a permis ca Uniunea să se deschidă pentru mii de impostori. Breasla numără azi peste 3.000 de membri. 3.000 de scriitori cu legitimație (semnată de el!), în România, țara care are cea mai mică piață de carte din Uniunea Europeană! Ar fi amuzant, dacă n-ar fi trist.
A-l reduce însă la acest ultim avatar e incorect. Sigur, și a-l ignora e cel puțin naiv. Opera sa critică mi se pare însă mult mai importantă decât orice alt aspect al carierei sale. Scrisul său a făcut mult mai mult bine decât răul pe care, inevitabil, l-a comis omul.
Nicolae Manolescu rămâne un nume esențial, unul dintre cei câțiva mari critici ai literaturii române.
Aici nu există dubii.