De la proză scurtă la roman, traducătoarea și scriitoarea Simona Goșu face o trecere care îi aduce, în 2024, pentru romanul Stela trei nominalizări importante: la Premiile „Observator cultural“ pentru Proză, la Premiul Național pentru Proză al „Ziarului de Iași“ și la Premiile Radio România Cultural.
Printre străduțe întortocheate și aglomerate, printre blocuri ca niște „balauri“, printre „tufe de lemn-câinesc, trandafiri sălbatici și caprifoi“ și ziduri de foste uzine abandonate, se țese cu îndemânare povestea unei femei care a trăit anii de maturitate între dorința de a ajunge undeva mai sus și imposibilitatea de a evolua în felul dorit. Stela lucrează ca menajeră, a trecut de cincizeci de ani, dar afișează o cochetărie prin care spune lumii că nu renunță la ceea ce, în fapt, s-a dovedit imposibil. Regretul cel mai mare e pierderea casei din strada Palisadei, o casă retrocedată și care a ajuns astfel la proprietarul de drept. Nu e doar o pierdere fizică, ci și o traumă emoțională, Stela e omul căzut în capcana în care nu înțelege cum a putut să intre, e omul care nu poate descifra felul în care dreptatea nu pare să fie aceeași pentru toți – „Înalta Curte a decis că semnaseră un contract nul. Cum nul, când ei avuseseră încredere în stat?“ –, iar ideea retrocedării i se pare o nedreptate în sine, noii proprietari nu pot fi cu adevărat oameni onești („Nu m-ar mira să afle că vând droguri, niște golani care… Mai bine să nu-și închipuie ce murdării fac nemernicii în locul unde și-a crescut ea copiii“). Pentru Stela „statul paralel“ e o realitate, știrile și informațiile sunt culese de la Marin Țane, politician care a ajutat-o să găsească de lucru și la alte familii și care îi prezintă propria realitate deformată despre lume.
Sorții unui destin invizibil
Mai apoi, faptul că băiatul cel mic, Manu, nu a luat bacul și că Lăcră, fata cea mare, acum la Londra, nu poate veni cu nepoțelul lor în România pentru că tatăl nu-și dă acordul sunt celelalte două mari regrete pe care le ascunde în spatele vorbăriei aproape continue, a unei veselii care ține doar pe jumătate de firea ei. Masca pe care și-a construit-o e în acord cu felul în care trupul i s-a schimbat, „s-a îngroșat, s-a întărit ca să aibă grijă de toți“. De la o diplomă de tehnician-economist și câțiva ani de lucrat pe un post de casieră la Depozitul de carte, Stela muncește ca menajeră în casele unor familii înstărite din București. Societatea fragmentată și ruptura dintre mentalități și perspective sunt portretizate prin tot ceea ce Stela înregistrează și transmite mai departe, fie că îi povestește lui Mircea, soțului ei, unei vecine din cartier peste care dă întâmplător sau membrilor unei alte familii la care merge să facă din nou curățenie. E o femeie care își păstrează speranțele aproape și care, din când în când, se bate singură pe umăr pentru a continua, pentru a-și spune că atâta vreme cât familia ei e încă sănătoasă, viața poate merge mai departe: „Or fi oamenii muritori, dar viața-i mai importantă decât moartea“.
Dincolo de faptul că Stela reprezintă o întreagă categorie de oameni ale căror vieți au fost zdruncinate de tranziția postcomunistă, avem în față o dilemă care ține de identitatea fiecăruia, de felul în care, de-a lungul timpului, reușim să parăm loviturile vieții sau de cum sorții unui destin invizibil se aliniază în favoarea sau în defavoarea noastră. Discursul Stelei e unul autentic, personajul e credibil, convinge printr-o naturalețe care cucerește pe deplin. O mostră de astfel de autenticitate e un exemplu al discursului pe care-l ține adesea pentru sine: „După ce că bătea atâta drum, o și șefuiau: «De ce nu terminați întâi o cameră și-apoi să v-apucați de următoarea?».
Nu, ea făcea cum îi venea. Dacă într-o zi avea chef să șteargă praful peste tot, să circule dintr-o cameră în alta, ce era greșit?
De ce trebuia o ordine anume? Important era că, la sfârșit, casa era lună. Dar ăștia stăteau cu ochii pe ea, până și copilul. Doamne, ce oameni înalți, aveau dulapuri până-n tavan și nu voiau să-i cumpere o scăriță. Ea cum să șteargă pe sus? Și ce zgârciți erau! Cum să caute banana în coșul de gunoi? Că de ce a aruncat-o, că așa se mănâncă, înnegrită!“.
Lumea în care se învârte Stela nu încearcă să păstreze aparențele, e o lume pe care o zărim în spatele draperiilor trase, dincolo de ferestrele opulent luminate. Scurte mărturisiri, întrebări nevinovate sau reacții agresive sunt tușele care compun un portret veritabil al familiilor dintr-o societate care nu și-a vindecat încă o traumă colectivă. Și, la polul opus, comunicarea onestă și deschisă o face Stela, ea e cea care își hrănește un optimism uneori aproape artificial, dar necesar. Stela nu poate merge decât înainte, chiar dacă știe, cu fiecare pas pe care îl face, că se îndepărtează și mai mult de orice ar fi putut să devină în această viață.
Descoperă treptat și nu fără uimire, că toate familiile sunt la fel, că problemele apar indiferent de bogăție sau statut social și că, în general, nimeni nu știe cum să gestioneze viața fără erori, fără ca ceva să se frângă, mai devreme sau mai târziu. De la divorț, depresii și tulburări de alimentație, astfel de probleme se ivesc în vilele somptuoase, în inimi care frământă aceleași dileme.
Nici una dintre aceste conștientizări nu ajută însă, nu rezolvă problema casei din Palisadei, nu repară nici relația cu Lăcră și nici pe cea cu Manu, căci doar cei doi copii sunt cei față de care nu a știut cum să se apropie mai mult, întotdeauna purtată de ceea ce viața i-a împins în față sub formă de obstacol sau provocare.
Nimic nu e mai presus de viață, într-un roman care nu dă greș
Stela e o ființă naivă, inocentă și plină de o iubire din care extrage același optimism pur. Își iubește soțul și, în definitiv, iubește viața în ciuda unui destin care nu i-a oferit împlinirea pe care și-a dorit-o și la care nu a știut niciodată să ajungă. Iubirea ei onestă e una dintre trăsăturile puternice și care fac din Stela un personaj cu mult mai interesant: „Pe lângă el, ea era un diavol. Ea, orfană de mamă, fără nici o rudă de sânge în viață și fără prietene, avusese norocul ăsta. Alții nici până la vârsta ei nu-și găsiseră pereche – se certau, divorțau, călcau strâmb. N-ar vrea să fie în locul lor. Câtă bătaie de cap, să trebuiască să-și caute o viață întreagă perechea, în timp ce ea se îndrăgostea în fiecare zi mai tare de soțul ei – se simțea ca la școală, când venea cu tema făcută și lecția învățată, n-avea de ce să-și bată capul că o ascultă profesorul. Uneori se simțea vinovată că îl sufocă cu toate gândurile și grijile ei, pentru că Mircea îi ținea loc și de prietenă, și de rude, și de duhovnic. Doar de Palisadei o rugase să-l cruțe. Nici în vis dacă i se arăta casa nu avea voie să-i mai povestească. Din păcate, și acum, după atâția ani, tot acolo se vedea, noaptea în somn, nu în apartament – de parcă avea cum să-și controleze visele“. Nu controlează, în definitiv, nimic în afară de această meserie unde simte, în sfârșit, că ordinea depinde numai de ea, că bunul mers al lucrurilor s-ar întrerupe dacă ea și-ar abandona una dintre casele în care face curățenie.
Prin gesturi, prin bucurii tandre pe care le împărtășește cu Mircea, prin faptul că amână, de la un an la altul, visul de a pleca să-și viziteze fiica, prin tot ceea ce își permite să viseze cu ochii deschiși reușește să împrumute o fericire aparte. Iar durerea și regretul, deși prezente și imposibil de șters, pălesc în fiecare zi, în luptă continuă cu această voioșie a celei care a decis, pentru totdeauna, că nimic nu e mai presus de viață, într-un roman care nu dă greș. Simona Goșu călătorește, odată cu Stela, spre orizontul unei literaturi fără granițe.