„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Vreau să aud numai de bine de Tudor Ganea, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
De 12 ani, Burcescu era patronul unuia dintre cele mai mari service-uri auto din Constanța. Cu intimidanta cifră de afaceri de 2.000.000 de euro aferentă unui profit de peste 100.000 euro pe an, Burcescu ajunsese la o calitate mai mult decât decentă a vieții, asigurată de venitul constant de aproximativ 12.000 de euro pe lună, bani care-i rămâneau în mână după ce-și plătea cei 74 de angajați și cheltuielile aferente. De fiecare dată când ne întâlniserăm în ultimii ani, simțise nevoia să-mi aducă la cunoștință câștigul său lunar – care tot timpul creștea cu 1.000 de euro față de anul precedent –, deși nu i-am lăsat niciodată senzația că m-ar interesa. Și cu toate astea așa deschidea Burcescu fiecare dintre cele două întâlniri pe an, care se întâmplau când ajungeam în Constanța și-l sunam să ieșim la o bere. Apoi, ca la un schimb, trebuia să-i dau și eu raportul câștigurilor mele și, de fiecare dată când îi comunicam suma, se lua cu mâinile de cap.
— Bă Tomiță, da’ lache ești! Ai meserie liberală, vocațională și să nu-ți faci tu firma ta? Să stai la cheremul altora. Păi, știi cât câștigă ăia de pe urma ta? Câte proiecte faci pe lună? Ia zi-mi, cât e metrul pătrat de proiectare?
Și, după ce-i furnizam prețurile cerute, scotea telefonul și se punea pe calcul. Subiectul avea același final la fiecare întâlnire, cu Burcescu înfigându-mi în ochi ecranul telefonului, acolo unde îmi calculase plusvaloarea.
— De zece ori, Tomiță! Ai putea să câștigi de zece ori mai mult! Fă-ți dracu’ afacerea ta! Să-ți repet cum am început io? Cum dormeam pe sub mașini?
Costin Burcescu era cel care aducea o notă tehnică discuțiilor noastre din adolescență. Se vedea că face eforturi mari pentru a ține pasul cu dezbaterile literare și numai dorința sa înnăscută de a-și demonstra că face față oricărei provocări îl urnise să răsfoiască romanele pe care le citeam noi. Și îi prinsese bine. Așa devenise căpitanul echipei de fotbal care răsfoia în pauze Fiesta lui Hemingway, probabil unicul specimen de acest fel din istoria campionatului interliceal constănțean. Fetele erau moarte după el. Posesor al unui fizic intimidant – ca rezultat al antrenamentelor bisăptămânale de box –, pe care-l punea în slujba victoriilor ce aduseseră liceului două cupe ale Constanței, acest atlet înnăscut fusese alipit micului nostru grup de Mihail, de care-l lega o prietenie veche de peste zece ani. Când nu marca în poarta adversarilor din pasa lui Mihail, Burcescu ne îmbărbăta și țipa la noi pentru a ne rearanja pe teren, iar urletele sale aveau o sălbăticie virilă ce monta echipa spre poarta adversă și pe fetele de pe margine spre copleșitoarea adorație al cărei unic destinatar era numai și numai el. Deși puneam cu toții umărul la victorii, Burcescu culegea roadele. Devenise încă din clasa a IX-a una din vedetele liceului, un obiect al venerației care știa cum să profite de capitalul de popularitate jucându-și-l nu numai în preajma fetelor dezinhibate, ci și în rândul timidelor cenacliste din redacția revistei liceului, care oftau când îl vedeau în pauze răsfoind romanele a căror înțelegere precară ne-o demonstra mai apoi în sufrageria lui Mihail. Știa să se vândă. Iar obsesia lui – atât de comună în fond pentru butoaiele plesnind de testosteron ce eram cu toții – de a se face plăcut fetelor chiar și prin calități care îi lipseau și pe care le simula mă făcuse să-l antipatizez inițial. Îl simțisem cumva în plus la începutul formării micii noastre brigăzi. Îl privisem ca pe un intrus, ușor bădăran, ușor nesimțit, ușor prostuț, care ni se alăturase doar pentru a cuceri introvertitele la care nu ar fi avut altfel acces. Îl priveam cu ochi răi. Atletul desăvârșit care își consolidează statutul popular printr-o falsă autosubminare de imagine menită să arate că el nu e ca ceilalți. Că evită să adere grupului masculilor alfa ai liceului. Că umblă cu ciudățeii. Toată acea simulare simțeam că o pune în scenă numai pentru a șuti toate fetele, nu și în alt scop. Mă înșelam.
Deși era un narcisist afemeiat, care își zâmbea din mai multe unghiuri propriei figuri când se privea în oglinda din vestiar – în acea privință nu mă înșelasem –, Burcescu s-a dovedit a fi și posesorul unui depozit secret de altruism, atitudine pe care i-o remarcasem pe teren, atunci când oprea meciul la cea mai mică șchiopătare a vreunui adversar, pe care-l căra ulterior în cârcă până la marginea terenului, dar mai ales în nopțile de sâmbătă, când rapidul de 23.00 mă aducea de la meditațiile săptămânale la desen tocmai de la București și Burcescu – proaspăt posesor al unui permis de conducere – mă aștepta pe peron și mă ducea cu mașina până acasă. La început am crezut că era una din tacticile lui de seducție, pentru că probabil simțise că nu-l plac și așa încerca să mi se vâre pe sub piele, însă curând mi-am dat seama că nu își cheltuia banii pe benzină și-și consuma din timpul acelor sâmbete total dezinteresat să-mi intre în grații, ci pentru că așa era el. Odată mă pomenisem înconjurat pe peronul gării de doi dubioși, care probabil m-ar fi jefuit dacă Burcescu nu ar fi apărut acolo în timp util. Îi făcuse knockout din două croșee și apoi fugiserăm împreună spre mașină. Îi lăsase lați pe marginea peronului și abia atunci observasem că unuia dintre ei îi scăpase din mână un șiș.
Mi-aduc aminte că nici el, nici eu nu am scos vreun cuvânt până când nu a oprit în fața blocului meu. Deși făcea box de ani buni, era și el la fel de speriat ca și mine, iar liniștea ritmată de respirațiile noastre sacadate stătuse mărturie acelei sperieturi tot drumul.
Da, Burcescu profita de discuțiile noastre pentru a împrumuta de la bibliotecă romane cu care să fie văzut în mână – mai ales că rezumatele discuțiilor de pe plaje îl scuteau uneori și de povara de a le mai citi – și nu, Burcescu nu se aciuase pe lângă noi trei doar pentru asta, așa cum am crezut la început. Burcescu avea nevoie de noi așa cum și eu aveam nevoie de un meditator la matematică, disciplină pe care am urât-o toată viața și în ale cărei taine numai niște ore suplimentare mă puteau introduce. Burcescu ne asculta perorând despre cărți pentru că numai așa reușea să-și acopere o nevoie pe care noi ne-o satisfăceam prin lectură. Nevoia de a încerca și altă perspectivă asupra vieții decât cea proprie. De a călători departe fără a-și părăsi nici o clipă orașul sau casa.
Citea puțin și prefera să ne asculte, pentru că și el, asemenea mie, amânase întâlnirea cu lumile ficționale până la o vârstă semnificativă, cu diferența că eu – așa tardiv cum se întâmplase – luasem în cele din urmă virusul, iar el beneficia de un sistem imunitar care-l făcea să închidă orice carte după primele 30 de pagini. Cu toate astea, îi plăcea să audă vorbindu-se în preajma sa despre cărți. Și nu din snobism. Ne asculta cu o certă plăcere și admirație, așa cum aveam să-mi dau ulterior seama, iar din intervențiile lui, de obicei superficiale, răzbăteau uneori surprinzătoare sclipiri ce trădau totuși incipitul unei predispoziții filologice, care, dacă ar fi beneficiat de ceva mai multă atenție, ar fi putut poate să irumpă și să-l devieze de la traseul ingineresc pe care se hotărâse să-l urmeze.
Pe scurt, Burcescu se conecta într-un mod candid la electricitatea convorbirilor noastre în care pulsau spectral Anna Karenina, Ivan Karamazov sau Josef K., pentru că se plictisea de ceea ce-i oferea realitatea și avea nevoie să viziteze alte lumi, văzute prin alți ochi, iar noi, ca surogate ale cărților pe care nu avea răbdare să le termine, eram vehiculele lui spre acele zone.
Cu toate că ne asculta prins într-o tăcută solemnitate, fără să simtă nevoia să intervină decât rareori, specula totuși inevitabilele momente de tăcere și ne inunda deodată discuțiile cu perorări pasionale despre arbori cotiți, motoare V8, distribuție, cai putere, servodirecții, injectoare și întregul barochism mecanic înghesuit sub capota unui autovehicul. Numai Memo părea să facă cât de cât față acelor tirade tehnice care pe mine mă lăsau rece. Punea pasiune în contraatacurile de pe teren cum punea în dezasamblarea și reasamblarea săptămânală a motorului Daciei pe care o primise cadou de majorat.
Uneori, după ce ne aducea pe plaja Trei Papuci, în timp ce ne așezam pe jos în fața mașinii, se apuca să demonteze și să remonteze piese în timp ce trăgea cu urechea la vorbăria noastră, oprindu-se din când în când și apărând de după capotă cu câte un arc unsuros în mână, cu care părea să-și dirijeze verbalizarea nedumeririlor vizavi de farsele lui Conchis de pe insula Phraxos sau despre motivul căinței lui Raskolnikov.
După ce-și luase carnetul, ne ducea pe fiecare acasă și apoi mă gândeam că face vizite nocturne – asemenea unui sburător – celor câteva zeci de fete care se înmuiau ostentativ când trecea pe lângă ele pe coridoarele liceului și nu-i opuneau nici un fel de rezistență când le lua pe după talie, le șoptea la ureche vorbe ce le făceau să chicotească sau le dădea palme scurte peste fund, fără a provoca respingeri sau grimase de consternare. Și mai ales dezinvoltura – ce mie îmi lipsea cu desăvârșire – pe care și-o manifesta în preajma lor mă făcea să-l privesc ca pe un maestru emerit în relația cu fetele. Însă Burcescu îmi demontase acea prezumție într-un surprinzător moment de destăinuire, când mă luase din gară într-o sâmbătă noapte: nu avusese decât o relație serioasă în clasa a X-a cu o colegă dintr-a XII-a, iar despărțirea îl lăsase la fel de virgin cum era și atunci, în momentul acelei mărturisiri.
În rest, se mai pupa cu una, cu alta, dar nimic serios. La început am crezut că glumește. Obiectul idolatriei Liceului „Mircea cel Bătrân“ era la fel de neprihănit ca și mine? Depozitarul acelui magnetism de masculinitate poșată era la fel de cast ca și timidul rahitic de pe scaunul din dreapta Daciei sale?
Cum era posibil așa ceva? Să fi avut probleme medicale? Să fi avut vreo boală? Herpes. Herpes genital. Asta avea cu siguranță!
CARTEA
Un e-mail cu o invitație neverosimilă la un parastas întârziat cu două decenii îi dă peste cap viața lui Toma, un arhitect anxios din București. Deși straniu, mesajul îi oferă prilejul unei reîntâlniri în Constanța cu prietenii din liceu pe care nu i-a mai văzut de mult. Cu unsprezece demisii în zece ani, o situație familială tensionată și probleme de sănătate, nu poate rata ocazia unei schimbări de peisaj. La locul și ora stabilite, totul se dovedește a fi o farsă, însă vechea gașcă, cu excepția unuia dintre ei, este din nou împreună. Urmează o noapte de pomină, începută într-un bar și terminată în cimitir, punctată de revelații despre fiecare dintre ei. Nimeni și nimic nu este ceea ce pare, iar răsturnările de situație apar la fiecare colț de stradă. În Vreau să aud numai de bine Toma își spune povestea cu autoironie și mult umor negru – o poveste despre spectrul omniprezent al morții, despre succese care ascund eșecuri inimaginabile și secrete ce pot distruge vieți.