Destigmatizarea mersului la psiholog, explozia vânzărilor cărților de self-help, apetitul pentru podcasturi și videoclipuri (de lungimi variabile, de la o oră sau mai mult pe YouTube la câteva secunde pe TikTok sau Instagram) a făcut ca discuția despre forța unor afirmații repetate – conștient sau nu – să ajungă subiect de conversație mainstream.
Frazele pe care le reproducem des, ca pe un fel de mantre, pot avea un impact semnificativ asupra creierului, afectând mecanismele neurologice: ne pot influența (pozitiv sau negativ) gândurile, emoțiile, comportamentul. În anii ’90, pe când eram elev la gimnaziu și apoi la liceu, piața muzicală a fost invadată de artiști la care accesul fusese mult mai dificil în perioada comunismului. Deodată, ascultam muzică nu doar la magnetofon, casetofon sau radio, ci am început să avem parte de canale TV dedicate, magazine cu CD-uri, walkmanuri pe care le puteam lua cu noi și asculta la căști aproape oriunde.
Fără softuri guvernate de algoritmi care să ne introducă muzică nouă, asemănătoare cu ce ascultam și, de multe ori, fără posibilitatea de a alcătui un playlist foarte variat, ascultam obsesiv, de zeci sau chiar sute de ori, casetele sau CD-urile preferate.
„I don’t care what you think unless it is about me“, urla Kurt Cobain pe Drain You și, uite-așa, fără să ne dăm seama, cei care-l ascultam ne dezvoltam tendințe narcisiste. „Don’t say you want/ need/ love me it’s understood/ Don’t say you’re happy out there without me/ I know you can’t be ’cause it’s no good“ (Depeche Mode, It’s No Good). Tot despre dependență și narcisism e vorba și în primul hit Radiohead, cel care i-a făcut cunoscuți pe Thom Yorke & co, Creep: „I wish I was special/ You’re so fucking special/ But I’m a creep/I’m a weirdo/ What the hell am I doing here/ I don’t belong here […] I don’t care if it hurts/ I wanna have control/ I want a perfect body/ I want a perfect soul“.
Apoi, muzica e plină de versuri prezentate ca argumente ale iubirii reale care, repetate obsesiv, pot duce la înțelegerea disfuncțională a iubirii, prin construirea unor reprezentări distorsionate, ce pot fi normalizate. Britney Spears, atât de îndrăgită de adolescente în perioada ei de maximă glorie, le-a programat prin versurile de pe aproape toate albumele pentru dependență și teamă de abandon: „My loneliness is killing me and/ I must confess I still believe/ When I’m not with you I lose my mind“ (…Baby One More Time). Sau, tot la ea, lipsa centrării pe sine și iubirea ca proiecție, ideal, modalitate de salvare: „Always and forever you and me/ That’s the way our life should be/ I don’t know how to live without your love/ I was born to make you happy […] I’d do anything/ I’d give you my world/ I’d wait forever to be your girl/ Just call out my name/ And I will be there/ Just to show you how much I care“. Parcă versurile acestea explică parțial viața ei sentimentală și postările din ultima vreme de pe contul său de Instagram, nu?
Tot despre iubirea salvatoare, deprivare, dependență și abandon cântă și Oasis „Because maybe/ You’re gonna be the one that saves me“ (Wonderwall) sau Aimee Mann, într-o piesă făcută celebră de coloana sonoră a filmului Magnolia: „If you could save me/ From the ranks of the freaks that suspect/ They could never love anyone“ (Save Me).
Construcția de atașamente prin relații simbiotice apărea de când invitam la dans colegele pe November Rain, o piesă suficient de lungă încât să ne garanteze un moment de intimitate prelungit: „Don’t you think that you need someone?/ Everybody needs somebody/ You’re not the only one“. Iar lipsa unei identități sănătoase, capabilă de autoreglare, „Simt că fără ea/ nu pot respira/ casa e pustie fără ea“ (Ducu Bertzi, M-am îndrăgostit numai de ea) e un fel de „I don’t have hopes and dreams/ I don’t have anything since I don’t have you“, cântec pe care Guns N’Roses l-a preluat de la The Skyliners. Tot despre iubirea obsesivă cântă și Dolly Parton, încă din 1972, piesă făcută celebră pentru generația noastră de Whitney Houston: „So I’ll go, but I know/ I’ll think of you each step of the way/ And I will always love you“.
The Cardigans, pe simpatica Lovefool, normalizează stima scăzută de sine, de victimă: „Leave me, leave me,/ Just say that you need me/ I can’t care ’bout anything but you“, iar dinamica victimă-agresor în iubire, confuzia dintre bine și rău, e în centrul piesei En Vogue: „Love makin’, heart breakin’, soul shakin’… Hold me tight and don’t let go/ You have the right to lose control“ (Don’t Let Go). Masochismul, suferința ca marcă a iubirii apare la Offspring pe o piesă intitulată sugestiv Self Esteem – „The more you suffer/ The more it shows you really care“, dar și Mădălina Manole a indicat clar care sunt reperele unui amor autentic: „Fată dragă, nu fi tristă, fiindcă e păcat/ Fără lacrimi nu există dor adevărat“.
Exemplele pot continua atât pentru anii ’90, cât și pentru fiecare altă decadă muzicală. Iar aici vorbim doar despre muzică, deoarece cărțile sau filmele și impactul lor asupra vieților noastre sunt deja o altă discuție. Acum nu mai putem da înapoi (precum o casetă de pe vremuri) sau șterge această programare mentală pe care am dobândit-o, într-o proporție mai mică sau mai mare, prin repetiție. Însă putem folosi gândirea critică pentru a chestiona unele reprezentări pe care le luăm de bune și, de ce nu, să conștientizăm că plăcerea adusă de ascultarea obsesivă a unor cântece s-ar putea să vină la pachet și cu alte efecte. Și gata, pentru că, vorba lui Dan Amariei de la OCS: „Nu știu, de unde să-ncep și unde să termin/ Mă las dus de val“ (Piesa fără titlu).