Avem foarte multe mituri urbane care ne înconjoară, iar cele de natură lingvistică sunt cele mai la îndemână. Cu alte cuvinte, moștenirea lui Victor Eftimiu și a etimologiilor fanteziste supraviețuiește frumos și bine. Și azi sunt din cei care cred că mujdei ar veni de la mousse d’ail, că mișto se trage de la un nemțesc mit Stock, că săndulie descinde din descente du lit. Să nu uităm nici de cogeamite, care ar veni de la un mitic Gogea Mitu.
Dar etimologiile populare, să le numim, nu sunt numai de acest fel. O altă confuzie pe care o face foarte multă lume privește un termen care, ce e drept, te îndeamnă să faci confuzia. Și totul pornește de la legendă. Iar legenda cum poate începe?
Se spune că a fost odată ca niciodată un obicei roman la ospețe. Acela de a mânca excesiv, umplându-te cu cârnați, uter de porc, pârș umplut, struț condimentat în sos de miere din Balcani, brânză de oaie din zona Romei, stridii și arici de mare de pe lângă Παρθενόπη, care mai târziu devine romanul Neapolis, smochine din Siria, stropit cu garum făcut la Ostia (asemănător cu nam pla din bucătăria thailandeză sau nuoc mam din Vietnam), totul bine spălat cu câteva pocale de vin de Falerno – deja te simțeai puțin sătul. Ghiftuit. Dar agapa continua. Și atunci cum să faci față?
Iar aici legenda devine legendă: s-a crezut mult timp că în acest caz romanii vomitau. Ca și noi, aveau frumosul verb vomō, vomare, iar ce putea fi mai rău decât să îl numești pe cineva vomitio (rezultatul procesului)? Ba chiar unul dintre sinonimele falusului era vomer – cel care dă afară, cum s-ar spune. Dar astăzi știm că, în lumea romană, vărsatul era folosit mai degrabă ca o metodă medicală.
Așa că legenda spune că, pentru a-și elibera pântecele de chinurile pantagruelice, romanii aveau o sală specializată în villa proprie, numită vomitorium. Cei bogați, evident, de vreme ce ceilalți puteau face asta (aproape) oriunde. Am spus de la început, e o analogie legată de etimologia populară care aproape se oferă de la sine. Evident că la această poveste se ajunge și în urma exceselor imperiale și a poveștilor scandaloase din jurul lor. E îndeajuns să ne uităm prin Viața celor doisprezece cezari a lui Suetonius și ne-am lămurit, nici măcar nu trebuie să ajungem la Satyriconul lui Petronius și Trimalchio al său.
Dar problema este alta: nici o sursă antică nu folosește termenul pentru așa ceva. Prima mențiune ar fi la Macrobius, în Saturnalia, undeva la jumătatea secolului al V-lea după Christos, care scrie exact despre festinul de Saturnalii (acel -orium de la final transformă acțiunea într-un spațiu definit). Iar termenul are un cu totul alt sens: Macrobius îl folosește (la plural, vomitoria) pentru a desemna spațiile largi prin care ieșeau oamenii de la circ, de la teatru, amfiteatru, pe unde puteau fi scuipați afară în scurt timp din incintă. Cel mai la îndemână exemplu este cel al Colosseumului din Roma: vomitoria fuseseră foarte bine gândite – 76 de intrări pentru spectatori, astfel încât se putea umple cu 50.000 de persoane în numai 15 minute.
Cu toate acestea, în cultura populară de astăzi această asemănare între termeni face ca foarte multă lume să considere că vomitoriul chiar a fost o încăpere în casa celor avuți cu scopul de a… voma. Chiar dacă știm de mult timp lucrurile acestea, chiar dacă arheologii și arhitecții îl folosesc și în zilele noastre drept ceea ce reprezintă: termen arhitectonic. Iar lucrul acesta apare în mediul puritan și catolic din Occident în secolul al XIX-lea, când viața tot mai strictă, mai aproape de codul moral al perioadei, impunea o abstinență tot mai mare, de aici o respingere a abundenței – și cine putea greși mai mult decât romanii? Care nici măcar nu erau de față să își spună o părere în apărarea lor. Atunci tot ce însemna banchet (și păgân, vă dați seama?) devine condamnat, din masă festivă se ajunge la orgii monstruoase în mentalul colectiv, iar vomitoriul ajunge să fie perceput drept cameră de ecou, să-i spunem. În 1871, de exemplu, purtătorul încântătorului nume August Hare scrie pentru publicul englez un volum numit Walks in Rome, în care reușește performanța de a considera că încăperea de lângă sala de mese din palatul Flavian de pe Palatin este destinată bunului obicei de a da afară rămășițele zilei și, bineînțeles, o numește vomitorium.
Și astfel bietul cuvânt ajunge să se integreze în cultura populară a secolului XX în această situație abjectă – dar să vedem partea bună: măcar era și încă este considerat de mulți drept o parte esențială a oricărui banchet roman. Chiar și astăzi asistăm la aceeași manifestare, în moduri diferite, a unei forme de dispreț, a unei complăceri sentențioase în judecarea celor pe care nu le știm. În cazul de față, vomitoriul.
În cultura populară pot fi remarcate foarte multe momente, în literatură și film, legate de această interpretare greșită. Spre exemplu, în Jocurile foamei de Suzanne Collins toți îmbuibații (căci așa sunt reprezentați) de pe Capitoliu poartă nume latine – Claudius, Flavia, Octavia – și se face o aluzie la falsul vomitorium când se arată cum participanții la o petrecere beau o anumită băutură care îi face să vomite pentru a putea consuma mai mult după aceea.
Acestea sunt mai degrabă boli moderne – deși, să fie clar, se întâmplau și în Antichitate. E o greșeală pe care a făcut-o și Aldous Huxley, de altfel. Seneca face o descriere admirabil de stoică a ceea ce considera el ca fiind excese romane: „Vomită ca să mănânce și mănâncă pentru a vomita“. Bineînțeles, în opinia sa dacă un roman dorea orice în afară de mâncarea și lichidele de bază, atunci nu își îndeplinea nevoile, ci viciile.