LUMINA mi-a obsedat adolescenta, tineretea… Au fost momente in care credeam ca o pot decoji de pe stilpii de telegraf, de pe brusturii de la marginea caii ferate, de pe orice… Si aici e ceva… Pe atunci vedeam chiar LUMINA, nu prin ea, ci pe ea, materializata, grea, izbind fiinte si lucruri…
Veronica D. Niculescu: Lumina de la bec, pe linga cea care vine prin ferestruica dinspre gradina, e cam asa: ca o vulpe atirnata la gitul unei cucoane, cu margele in loc de ochi, cu gherutele atirnind reci pe palton, pe linga cea pe care o vezi, doar doua clipe, din goana trenului, alergind pe un cimp. Camera mea are ferestrele spre nord. Doar vara, dupa-amiaza tirziu, ba chiar aproape de apus, vine vulpea aurie si se strecoara, in fuga. Sint momente pe care le poti prelungi daca privesti tolanit, in liniste deplina. Momente Dolhasca la Sibiu.
***
V.D.N.: M-am invirtit mult pina am dat de-o mercerie, in cautarea unui snur, a unei panglici, ca sa imi leg draperiile pufoase. Am gasit-o pe ultima de pe planeta, avea usa din aceea de fier chiar ca pe vremuri; saltul in timp incepea chiar din clipa cind atingeai minerul lat, ca un cub zdravan, menit sa apere de ploaie si rugina lacatul de la intrare. Inauntru, pe vreo sase metri patrati, cupoane de stofa, nasturi de toate marimile si culorile, gheme de sfoara multicolora, panglici, snururi rasucite, de aur, de alge, de zahar. Dincolo de tejghea, stind pe un scaunel, o batrinica cu batic in cap – probabil mama vinzatoarei care nu mai pridideste cu clientii – face conversatie, alegindu-si cite o victima de la coada: „Au aparut ghioteii… Citi ghiotei aduti in casa, atitia pui scoate clotca!“. Ride – rid si eu, juri ca e coborita din tablourile lui Gorzo! – si-apoi mai indeasa in gura niste pufuleti. „Pufuleti Haiosi“, scrie pe punga. Gasesc panglica. E lata si portocalie, ar putea sa o foloseasca si calugarii budisti, ca lesa pentru tigrii jucausi, mai mici de un an. Cei mari vor umbla, desigur, in libertate.
E.B.: „Gheme de sfoara, panglici, snururi rasucite“, iata un vers!
V.D.N.: Iar vizual, e o poezie intreaga! Merceria, un volum. Trebuie cineva sa le scrie. Cine, cine?… Aseara mi-am dat seama ca nu mai tinusem o astfel de panglica intre degete de cind eram eleva. La scoala generala purtam fundite la codite. Iar la final de clasa a opta, ne-am facut acele funde cu doua cozi lungi, care se prindeau in piept si pe care scriau toti colegii ceva, de despartire. Si, de fapt, funda portocalie n-am mai atins niciodata. Ador astfel de premiere marunte! Devin, cumva, importante.
E.B.: Mi-aduc aminte ca Leonid Dimov, intr-o poezie, scria „funta“, nu „funda“! Curios, cind m-am dus la Bucuresti, l-am intrebat de ce. S-a uitat fioros la mine, cu mustetile alea pe oala, si a raspicat didactic: un fund, o funda!!!
V.D.N.: Un fund portocaliu! Un fund portocalos, un fund portocalizat… Poetii nu trebuie sa asculte de cei care spun „corect se scrie…“. Fiti fioros, aparati dulcile aoreole si toloneli… Sase „o“ in trei cuvinte! Oooooo…
E.B.: Un fund portocaliric!
V.D.N.: Fundul tuturor fundurilor!
E.B.: Asta de-acum e filosofie idealista! Un fund arhetipal, da, mai merge…
V.D.N.: Ideal personalizat. Fiecare cu fundul fundurilor sale…
E.B.: Am impresia ca ne scufundam in chestii, trestii, bestii… mult prea serioase…