Baiatul avea probleme, era depresiv; tatal sau spune ca mai avusese o tentativa de sinucidere, dar ca dupa tratament era ok. Anuntase in mod „oficial“ ca are de gind sa-si ia viata, dar nimeni nu l-a luat in serios, iar unii, dupa ce a inghitit antidepresivele, au postat chiar comentarii de genul „cit ai luat n-o sa te omoare“ sau „da-i inainte!“.
Nu vi se pare cea mai horror poveste auzita vreodata? Nu bate ea toate scenariile posibile? N-a trecut mult timp, doar doua luni, de cind acel tinar din Finlanda, Matti Juhani Saari (22 de ani), a postat pe Youtube imagini cu el pe terenul de tir, tragind cu pistolul chiar in fata aparatului de filmat si exclamind: „You will die next!“. Alertata de imaginile postate pe Youtube, politia l-a retinut, dar i-a dat drumul, pentru ca nici 24 de ore mai tirziu tinarul sa intre intr-o scoala si sa omoare 10 persoane. Aceasta tragedie le-a adus finlandezilor aminte de o alta. In noiembrie anul trecut, un alt finlandez, Pekka-Eric Auvinen (18 ani), a postat pe net un mesaj video in care spunea: „Eu, ca instrument natural de selectie, ii voi elimina pe toti cei pe care ii consider nepotriviti“. A intrat intr-o scoala de linga Helsinki si a omorit noua oameni. Autoritatile finlandeze au decis sa inaspreasca legile pentru obtinerea permisului de arma, dar n-am auzit ca cineva sa aiba o initiativa in privinta Internetului.
Am devenit sclavii masinii
Anul trecut, David Fincher a scos pe ecrane Zodiac (foto), povestea adevarata a unui criminal in serie din San Francisco, devenit foarte cunoscut nu atit prin crimele sale desfasurate pe multi ani, cit prin faptul ca si-a intretinut celebritatea prin scrisorile trimise cotidianului „The San Francisco Chronicle“. Cercul vicios se formase de mai de mult. Daca ne amintim bine, si Jesse James detectase gustul celebritatii si-si facea reclama in presa, cind presa facea si ea primii pasi.
Cercul vicios s-a consolidat pe masura ce tehnica a avansat si mijloacele de informare in masa au devenit tot mai performante. A fost un tirg reciproc avantajos. Intre timp am devenit sclavii masinii – daca va mai indoiti de asta si vi se pare ca e un discurs retrograd, uitati-va la copiii dvs. care nu se mai pot desprinde de messenger, sau la dvs. insiva.
In povestea adolescentului care a murit in fata a 1.500 de persoane impasibile e totusi greu sa arunci cu piatra. In epoca „Big Brother“, intimitatea celuilalt ne-a devenit atit de comuna incit, paradoxal, e la ani-lumina de noi. Dramele, ca si bucuriile celorlalti se desfasoara in fata ochilor nostri fara sa ne mai atinga. Sint atit de apropiate de noi incit ne sint cu totul straine. Ecranul computerului (televizorului) ne izoleaza de ceilalti sub pretextul ca ne apropie, iar faptul ca ne dam sms-uri de ziua de nastere sau ca stam pe mess nu ne face mai solidari unii cu altii, ci ne anchilozeaza singuratatea.
Avertismentele unui Abraham Moles sau Umberto Eco, cu ani in urma, au devenit un cosmar pe care deja il traim. Oare faptul ca aceste tragedii se intimpla chiar ne afecteaza sau am fost cu totii spalati pe creier? „Baiatul din Florida era in depresie“ – ar putea spune cei care l-au vazut, incercind sa se scuze. „S-ar fi sinucis oricum.“ Cei care l-au vazut au crezut probabil ca sa vada un om murind nu e genul de intimplare pe care s-o traiasca ei. „Nu mi se intimpla mie. Chestii din astea se vad la cinema sau la stiri.“
Tragedia baiatului e cu atit mai mare cu cit e posibil, de ce nu, ca depresia si sentimentul de singuratate sa-i fi fost alimentate de Internet. O sinucidere este in primul rind un strigat de ajutor – orice psiholog ne spune asta. Strigatul de ajutor al baiatului a fost auzit de 1.500 de oameni, dar nimeni nu l-a ascultat.