Pe 18 decembrie a debutat la Iași „Un Stradivarius în școli“, parte a programului educațional Muzica inspiră, inițiat de Fundația Culturală Gaudium Animae. Devenit imediat un succes de proporții, proiectul aduce în fața liceenilor un program cameral ce traversează un ecart compozițional de trei sute de ani, de la repertoriul baroc până la cel de secol XX. Muzica clasică vine astfel în întâmpinarea celor tineri într-o interpretare excepțională, cea a violonistului Răzvan Stoica, unul dintre cei mai apreciați violoniști români ai scenelor internaționale contemporane, acompaniat de sora sa, Andreea Stoica, alături de care formează de ani buni un redutabil duo cameral. Răzvan a câștigat în 2009 vioara Stradivarius ex-Ernst, supranumită The Queen, la „Strad Prize“ Salzburg, Austria, un concurs internațional la care a surclasat 189 de contracandidați. După recitalul de marți, 26 martie 2024, din amfiteatrul Colegiului Național Iași, am stat de vorbă despre „Un Stradivarius în școli“, dar și despre Beethoven și publicul viitorului, într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“.
Andreea Stoica și Răzvan Stoica recital la Colegiul Național Iași, 26 martie 2024 © Oana Gogiman
Salutare, Răzvan, mulțumesc mult că ți-ai făcut timp pentru acest interviu! Știu că ești foarte încărcat, cum arată agenda ta în momentul de față? Vreau de mult să te întreb: tu ai vreodată concediu?
Și eu îți mulțumesc. Da, violoniștii au și concediu, dar doar vara, în mare parte! Perioada de final de martie și lunile aprilie-mai sunt foarte ocupate concertistic. Noi avem două proiecte mari, pe care le desfășurăm în țară, și o premieră care va avea loc în Olanda, la finalul lunii aprilie. Pentru mine e o premieră foarte importantă, pentru că voi înregistra sonatele și partitele pentru vioară solo de Johann Sebastian Bach. Da, am o agendă foarte încărcată.
Știu că în aceste zile ai cântat muzică de cameră cu Andreea în Zaragoza și în Barcelona, dar și Concertul nr. 1 de Șostakovici, la Odorheiu Secuiesc. Dacă ești mereu între avioane, nu e dificil să schimbi registrul, de la cameral la concertistic?
Este dificil pentru orice violonist. Ba uneori e chiar o provocare să poți trece de la un repertoriu cameral exclusiv și foarte dedicat, cum sunt sonatele de Beethoven sau Brahms, la Concertul în la minor de Șostakovici, într-un timp oarecum scurt, de doar trei-patru zile. Dar de asta și este interesant. E o provocare foarte interesantă, care te dezvoltă mult ca artist, atunci când realizezi că trebuie să treci în forță din modul de interpretare clasico-romantic direct la Șostakovici. Pentru mine e o provocare pe care o primesc întotdeauna cu bucurie.
Beethoven, o piatră de încercare
Faci față, în general, foarte bine provocărilor! Mă gândesc că luna martie a însemnat pentru voi multe recitaluri camerale, dar în principal Beethoven, Concertul pentru vioară, pe care l-ai cântat mai ales în Olanda și Germania. Povestește-mi unde.
L-am cântat în patru orașe din Olanda. În Nijmegen, într-o sală foarte interesantă de la începutul anilor 1900, făcută de același arhitect care a construit și The Royal Concertgebouw. Acustica acestei săli este genială! Este uimitor că, în momentul în care publicul a umplut sala, sunetul s-a îmbunătățit. Apoi, în Germania, în Essen, toate întâmplându-se cu Orchestra Filarmonicii din Amsterdam, cu Alexander Geluk, un dirijor foarte bun pe care îl știu de 15 ani. La primele concerte în Olanda cu orchestra am colaborat cu el foarte bine și, după atâția ani, am sudat o legătură foarte frumoasă pe scenă – și foarte sigură. Iar asta e foarte reconfortant pentru mine ca solist, să pot să fiu liber, să vin cu o inspirație de moment, iar orchestra să mă acompanieze, să înțeleagă ce vreau și să mă urmeze. Asta mi s-a părut extraordinar de interesant. Deși au fost patru concerte în Olanda și unul în Germania, fiecare interpretare a concertului a fost diferită. M-am simțit, de fiecare dată, extraordinar.
Concertul în re major de Beethoven. Noi am mai discutat despre această capodoperă a literaturii violonistice concertante, despre maniere de abordare și tempo. Spune-mi, te rog, ce înseamnă pentru tine concertul de Beethoven?
Este o piatră de încercare care mă face să mă simt special de fiecare dată când îl aduc pe scenă. Pentru mine, modul de interpretare nu este deloc cel romantic, nici cel clasic, mozartian să spunem. Pentru că nu are aceleași modalități tehnice pe care le folosește Beethoven, care trimit așadar chiar spre zona barocă. Atunci când a compus Sonata nr. 5 op. 24, a Primăverii, a scris-o pentru clavecin și vioară, iar aceasta este motivația pentru care cred că a rămas într-o atmosferă, într-un sound foarte baroc, ca și Sonata nr. 7 op. 30 nr. 2. Însă compozitorul o completează cu o tehnică violonistică extrem de complexă, care îți ridică niște probleme ca violonist. Totul este perfect, totul este clar la Beethoven. Dacă nu ești în cea mai bună formă violonistică, se simte imediat!
Răzvan Stoica interpretând Concertul de Beethoven la Amsterdam © Czire Alpár
Ce cadențe folosești la concertul de Beethoven?
Eu am scris propria mea cadență. Îmi plac mult cadențele lui Schnittke, am fost inspirat de el în folosirea unui tipar, ajungând să adopt propria mea cadență. Am preferat să mi-o scriu eu pentru că, așa cum ți-am mai spus, îl văd diferit pe Beethoven și, în consecință, nu pot să văd în această cadență un manifest tehnic, ci mai degrabă unul personal, care să aducă o versiune personală. Cred că este foarte interesant cum intervine timpanul, cu un acompaniament pe care îl folosim până la finalul cadenței. Cred că și pentru instrumentiștii orchestrei a fost interesant, la finalul concertului au fost câțiva dintre ei care m-au întrebat cine a scris cadența, pentru că le-a sunat foarte diferit.
Pentru că este un monument al literaturii violonistice concertante, aș vrea să te întreb când ai auzit prima oară acest concert beethovenian? Mai ții minte în ce interpretare?
Îmi amintesc exact când l-am auzit! Aveam în jur de 7 ani când tatăl meu a adus acasă o casetă galbenă Deutsche Grammophon pe care era imprimată o versiune cu Pinchas Zukerman ce mi-a plăcut foarte mult. Era o interpretare foarte bună, în care nu solistul era important, ci compozitorul.
Lucrurile simple sunt uneori cele mai dificile
Când l-ai cântat pentru prima oară? Care a fost cea mai bună versiune a ta și cu cine (orchestră & dirijor)?
Nu m-am simțit pregătit să îl cânt până la vârsta de 28 de ani. A fost, dintotdeauna, o piatră de încercare. Deși tehnic îl scoteam foarte bine, nu am fost pregătit să-l cânt până nu am ajuns la o maturitate interpretativă care m-a ajutat să îl și înțeleg. Știi, lucrurile simple sunt uneori cele mai dificile. Și cu Beethoven e la fel. Prima oară l-am cântat la 25 de ani, la un concurs, însă lucrarea am înțeles-o pe deplin mai târziu. Mi-a plăcut să o las printre ultimele concerte pe care să le cânt pe scenă. Am așteptat destul, iar acum suntem nedespărțiți. Cea mai bună versiune pe care am cântat-o a fost ultima. Mi s-a părut foarte bună interpretarea noastră și mai ales completarea orchestrei cu ideile mele, la cadențe și nu numai. Olandezii au moștenirea unei școli baroce mai dezvoltată decât cea italiană sau germană, ei merg mult pe ideea de stil baroc, așa că mi-am permis să vin cu niște pasaje de non vibrato. Ei sunt acompaniatori perfecți. Au fost pasaje în care am acompaniat eu orchestra, ne-am completat reciproc, ne-am înțeles foarte bine în acest mini-turneu.
La Timișoara, tu și Andreea ați lansat recent și un CD, dacă nu greșesc. Spune-mi, te rog, despre ce e vorba, eu încă nu îl am!
L-am lansat de curând, în urmă cu două săptămâni. Se numește It Was a Legacy. Dat fiind faptul că am tot avut turnee de muzică barocă, am ținut să venim și cu o versiune proprie la un repertoriu mai virtuoz, cu lucrări de la Niccolo Paganini, Le streghe de exemplu, până la una dintre cele mai dificile piese scrise vreodată de Saint-Saëns pentru vioară și pian. Mi-a plăcut să-l înregistrez, l-am lansat fizic și urmează să îl lansăm și în mediul online în mai puțin de o lună, când se va putea găsi pe toate platformele de streaming.
Un proiect generos
Am vorbit despre Beethoven și mă bucur că am făcut-o, dar scopul meu principal o dată cu revenirea ta la Iași a fost să vorbim despre „Un Stradivarius în școli“, proiectul Fundației Culturale Gaudium Animae, care a debutat în decembrie 2023. De ce ați acceptat, cu toată agenda voastră atât de încărcată, să vă implicați în acest proiect?
Ne simțim foarte bine la Iași și cred că acest oraș ne-a adoptat, într-un fel. Ne simțim ca acasă! Mie mi-a plăcut foarte mult ideea de a putea oferi acces unor tineri la muzică clasică și, în același timp, a fost și dintr-un fel de egoism! Da, egoism, pentru că îmi doresc ca în următorii 10-15 ani să avem alți melomani în noile generații de public. Mi se pare un proiect foarte generos, e frumos să mergem în licee și să oferim tinerilor posibilitatea de a asculta muzică clasică în propria lor școală. Eu sunt și ambasadorul Fundației Gaudium Animae, un fapt care mă onorează și care mă responsabilizează atunci când vin în fața unui public atât de tânăr. Mă bucur mult să pot face asta!
Un Stradivarius la Colegiul Național Iași © Oana Gogiman
Un public trebuie crescut, format, in-format și respectat încă de la vârste fragede
În afara faptului că a început să vă placă Iașul în ultima perioadă, e într-adevăr o idee generoasă să mergi în școli alături de sora ta, pianista Andreea Stoica, și de o vioară inestimabilă, gândindu-te la viitor. Răzvan, cine va fi în public, în publicurile de cameral sau simfonic din România de peste 20-30 de ani?
Publicul viitorului este cel pe care îl formăm astăzi, dar nu neapărat format în sensul strict educativ, de predare școlărească, pentru că recitalurile noastre sunt prietenoase, fără nimic formal. Un public trebuie crescut, trebuie format și in-format, dacă vrei. El trebuie respectat încă de la vârste fragede. Fără asta, mă tem că nu vom avea un public în viitorul despre care mă întrebi.
Până la ora asta ai avut recitaluri în mai multe licee din Iași în cadrul proiectului gândit de Cătălina Pârvu de la Gaudium Animae. Și urmează și altele. Cum te simți să cânți în fața unor adolescenți?
Ei nu știu exact la ce să se aștepte când vin la spectacolul nostru. Se gândesc că vine cineva care le cântă la o vioară frumoasă, interesantă, mulți dintre ei au auzit, bineînțeles, despre Stradivarius. Dar pentru noi e fascinant să simțim, de acolo de pe scenă, cum devin foarte atenți, cum le captăm atenția chiar din primele secunde. Și sunt acolo, cu tine, te ascultă, rămân cu tine până la final, fără să îi pierzi. Este extraordinar de interesant cât de implicați emoțional devin acești tineri, cât de avizi de muzică pot fi. Inițial nu te-ai aștepta la așa ceva, e surprinzător. Pentru ei totul e în social-media, pe TikTok, pe Instagram și mai puțin în zona clasică, a unei săli de concert. Dar muzica are o forță impresionantă. Și e o mare provocare pentru noi, ca artiști, să îi aducem acolo. Mă bucur mult că devin atât de atenți, mă bucur că, după mai bine de 300 de ani, această muzică are pentru ei o forță de atracție atât de seducătoare.
Repertoriul nostru nu este deloc unul facil
Dacă 10% din adolescenții din sala Colegiului Național unde ai cântat se duc și caută lucruri legate de muzică, de interpretare, de tine ca artist, înseamnă că avem un om câștigat pentru acel public viitor din sălile de concerte din România.
Cu siguranță! Mi se pare interesant că la finalul concertelor avem și o sesiune de Q&A la care ei vin cu niște întrebări extraordinar de pertinente. Majoritatea vrea să știe cum funcționează, cum se poate cânta la o vioară, de ce un Stradivarius e diferit față de alte viori. Poate că sunt interesați și vor asculta și acest gen de muzică, de virtuozitate, de la baroc la romantic, pentru că repertoriul nostru nu este deloc unul facil.
Cum ai gândit repertoriul, împreună cu Andreea, pentru acest tip de concert, care e aparte, special și delicat, pentru că sunteți în fața unui public tânăr, neavizat?
Deși inițial ne-am gândit să abordăm un repertoriu facil, mai comercial, nu a fost așa până la urmă. Avem o gamă largă concertistică, ce implică partea barocă, de la Händel și Bach, trecând prin Mozart și Haydn, până la Paganini, Brahms și chiar Stravinski. Sonata nr. 6 de Ysaye, chiar, a fost lucrarea la care au fost hipnotizați de sunetele diferite de un Mozart sau Bach. Cum spuneam nu este deloc facil, ba chiar e un repertoriu complex, am discutat mult cu Andreea înainte să alegem repertoriul și ne-am gândit că tinerii sunt întotdeauna deschiși la tot ce e nou.
Așa este. Iar mare parte din acest repertoriu e nou pentru ei, iar mintea lor găsește imediat conexiuni. Ai spus Saint-Saëns, Ysaye, nu cred că ar fi deranjați nici de Bartók sau Enescu.
Bineînțeles, chiar sunt deschiși. Am încercat o piesă mai complicată la finalul unui recital – un duo de Șostakovici. Au fost foarte receptivi și încântați!
Contează mult și interpretarea și interpretul din fața lor. Mă gândesc că sunt destule licee din țară care nu au o pianină sau un pian în dotare. Ai putea să susții un solo recital în fața copiilor?
Bineînțeles! Deși un program solo este un pic mai dificil de ascultat, cred că îl pot susține!
Ce lucrări pentru vioară solo ai cânta în fața unor liceeni?
Toccata de Bach, cu părți dansante, deci foarte interesante, două-trei capricii de Paganini, nr. 1 sau nr. 5, de exemplu. Apoi o selecție din cele Șase sonate ale lui Ysaye, Ultimul trandafir de vară al lui H.W. Ernst, care este o piesă foarte interesantă și te pune la încercare ca violonist, cu un nivel virtuoz extrem de ridicat. Și chiar Fritz Kreisler – Recitativo și scherzo, o piesă tonică, vieneză, ușor de ascultat și care prinde foarte bine. Putem încheia cu George Enescu, cu Lăutarul din suita Impresii din copilărie.
Asta o poate face doar un violonist foarte bun, trebuie să recunoști!
(Râde.) Nu neapărat! Unul motivat!
Răzvan Stoica & Andreea Stoica © Oana Gogiman
Muzica trebuie să te motiveze
Răzvan, „Un Stradivarius în școli“ este un succes de proporții, știu că au început să curgă cereri de peste tot din țară. Unde va continua proiectul?
Sunt sigur că vom putea susține până la capăt acest proiect. Suceava și Neamț în aceste zile, după care vor urma licee din București, Hunedoara, vom merge apoi în partea de vest a țării, la Timișoara. Vom fi prezenți în cât mai multe școli și licee și încercăm până la sfârșitul anului să aducem această muzică în toate orașele mari.
Tu ești și un foarte bun vorbitor în fața publicului, știu că îți prezinți excelent recitalurile, atât în germană, cât și în engleză sau română. Ce le spui tinerilor în fața cărora cânți?
Mă pun în locul lor și mă gândesc că atunci când mă duceam la un concert de muzică clasică la vârsta lor voiam să știu de ce ascult asta, de ce este nevoie să asculți și acest gen de muzică. Le explic, așadar, despre ce e vorba în piesă, ce ar trebui să își imagineze ascultând-o, de ce ascultă genul ăsta de muzică. Nu este o muzică de fundal. Muzica trebuie să te motiveze, să te miște, mental sau, dacă nu, măcar să te facă să dansezi sau să îți smulgă o lacrimă. E interesant de explicat ce tehnică se folosește sau de ce pizzicato e dificil de interpretat. Le explic istoria piesei și uneori le dau detalii despre versiunea proprie.
Despre vioara ta Stradivarius, care are o istorie specială, ce le povestești?
Le spun poveștile pe care le-am descoperit și eu, le spun despre Ernst, un violonist moravian și un mare virtuoz contemporan cu Paganini. Le spun din poveștile pe care le-am citit, unele poate sunt doar legende, altele mai aproape de adevăr. Sunt multe, despre faptul că Ernst a pierdut vioara care a ajuns la Paganini timp de trei luni – Paganini prefera o Guarnieri, o vioară mai mare, similară cu o violă de mici dimensiuni. El era un bărbat înalt și masiv și trebuia să cânte la ceva potrivit staturii lui, poate și de aceea vioara a revenit înapoi la Ernst –, dar și despre rivalitatea celor doi care s-a transformat într-o prietenie. Le explic tinerilor, care sunt foarte atenți și curioși, despre proiecția sunetului la un Stradivarius și diferența dintre o vioară normală, modernă și una de secol XVII, un timp în care nu exista amplificare. Cu toate astea, se cânta în săli mari, de 1.000-2.000 de persoane și aveai nevoie de putere, de sunet. Cu asta se ocupau producătorii mari de viori din Italia, mai ales din Cremona. Le spun așadar și câte ceva din istoria viorii, în general. Iar întrebările lor sunt cu adevărat provocatoare!
La un Stradivarius, sunetul nu trece niciodată neobservat
Da, provocatoare e și importanța întâlnirii cu muzica clasică la această vârstă, o întâlnire care se datorează și ție și Andreei, în cadrul proiectului „Un Stradivarius în școli“, care poartă numele unei cutii de lemn și care are și un suflet aparte…
Nu în ultimul rând e foarte importantă și contribuția Fundației Culturale Gaudium Animae, care a avut ideea acestui proiect și care, alături de câțiva susținători puțini, dar entuziaști, a demarat o idee atât de generoasă, care ne face să ne simțim foarte bine, atât eu, cât și Andreea. Cred că pentru noi e important să deschidem ușa spre această lume. Iar pentru ei, pentru acești tineri, cred că este foarte interesant să poată asculta alte genuri muzicale și, o spun foarte cinstit, o asemenea vioară! Un instrument de asemenea nivel nu e doar o cutie, așa cum spuneai, pe lângă această cutie de lemn cu suflet propriu, ea este energie. Transmite mesaje. Atunci când cânți la un Stradivarius, sunetul nu trece niciodată neobservat, îți ajunge la propriu în suflet. Îl îmbrățișezi și îl primești în suflet. Iar povestea cu ascultatul muzicii clasice, știm deja cu toții, nu poate decât să îți facă bine! Muzica clasică te poate aduce pe culmile fericirii, dacă o asculți cu sufletul deschis. Mult mai repede decât o muzică repetitivă, amplificată, cea pe care o ascultăm fie că vrem, fie că nu, în mașină, pe stradă sau la serviciu. Această experiență a muzicii clasice este unică și îmi doresc să fie ascultată cât mai mult și mai des, mai ales de tineri, de cei care vor fi viitorul.
Răzvan, mult succes! A fost o plăcere să stăm de vorbă. Mulțumesc!
Şi eu mulţumesc!
Galerie foto
