„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Alpiniștii lui Stalin de Cédric Gras, traducere din limba franceză de Giuliano Sfichi, în curs de apariție la Editura Polirom, în colecția Hexagon. Cartea de călătorie.
— FRAGMENT —
La sfârșitul lui august, Gorbunov ajunge în sfârșit la tabăra de bază. Expediția a început de trei luni. Fețele sunt de mult arse și brăzdate de riduri, privirile hipnotizate, degetele încordate. Gorbunov aduce în bagaje faimoasa stație meteorologică pe care alpiniștii trebuie să o ducă sus pe vârf. Brusca lui apariție pune capăt instantaneu letargiei care a cuprins tabăra deja de două săptămâni. Nu mai e nici un minut de pierdut. Șeful e aici, iar vara se apropie de sfârșit.
Asaltul este dat pe 22 august, cu rucsacurile umplute până la refuz, coarda pe umăr și fețele albe de lanolină. Abalakov și Gușin urcă pe creasta nordică pentru a patra oară și într-un timp record. Silueta înaltă a lui Gorbunov se mișcă vădit mai încet. Acesta face pauze sub pretextul că notează temperaturile pe care le indică termometrul său. Știința e un alibi pentru încetineala lui. După spusele lui Romm, Gorbunov mai și scoate în mod regulat un tub de sedativ Bromisoval.
La 5.900 de metri, tabăra e într-o stare jalnică. Oamenii trebuie să scoată la suprafață corturile care se pră bușesc într-o crevasă. A doua zi, trec rând pe rând peste turnurile de piatră. Peretele amețitor al celui de-al cin cilea îi face să dea înapoi pe hamali, care se învoiesc în cele din urmă să urmeze echipa Abalakov-Gușin, dar când aceștia ajung pe culmea turnului zăresc rucsacurile abandonate la poalele lui și niște siluete care se înde părtează în grabă. Neavând încotro, cei doi alpiniști fac un drum dus-întors ca să aducă sus acea povară nece sară, legănându-se deasupra unui hău de sute de metri.
La al șaselea turn, încă neînvins, Evgheni Abalakov e în frunte. Brusc, desprinde fără să vrea o piatră care zboară spre Gușin, îl lovește la mână și secționează coarda. Evgheni coboară pe perete fără nici o asigurare. Pansează cum poate rana tovarășului său, care suferă, dar nu se dă bătut. De astă dată, el a fost cât pe ce să-l omoare pe Gușin. Acum sunt chit. Amândoi izbutesc să treacă peste ultimul obstacol stâncos. Calea spre vârf e acum deschisă. Rămân însă de tăiat zeci de trepte în pantele de gheață. Noaptea se lasă. În carnetele lui, Evgheni spune că „trage după el“ un Gușin epuizat. Pe la 6.400 de metri, o platformă minusculă le oferă adă post în întuneric. Își petrec noaptea sub o foaie de cort. Gușin geme tot timpul nopții. Mâna îi sângerează și se umflă. „Nu se distinge carnea de fașă“, scrie Evgheni.
25 august. Evgheni amenajează noua tabără de alti tudine. În jurul orei 14 își fac apariția trei hamali, înfricoșați. Își leapădă în grabă încărcătura. Aduc și un mesaj de la Gorbunov, furios nu se știe din ce motiv, în care e amintită de mai multe ori calitatea de „misiune de stat“ a expediției. Cu alte cuvinte, vârful trebuie atins cu orice preț. Gorbunov va urca a doua zi.
26 august. Din carnetele lui Evgheni: „Vreme senină în dimineața asta. Altimetrul a urcat iar până la 6.950 de metri. Voiam să facem o recunoaștere a crestei, dar m-am apucat să desenez și timpul a trecut. Danil Ivanovici [Gușin] nu prea avea chef să urce“. De unde aflăm că Evgheni Abalakov schița liniștit peisajul pe la 6.400 de metri! Trebuie spus că oceanul vertical al zăpezilor veș nice e un spectacol nemaipomenit. Contemplarea îi este întreruptă de sosirea lui Gorbunov, căruia se grăbește să-i iasă în întâmpinare. I se adresează cu „Nikolai Petrovici“, vorbindu-i cu „dumneavoastră“. Gorbunov e atât de epuizat, încât își abandonează rucsacul, pre tinzând că se va întoarce după el mai târziu. Se va ocupa de asta Evgheni, sub clarul de lună. Că e revoluție sau nu, suntem mereu hamalii altora.
De acum sunt patru: Abalakov, Gușin, Gorbunov, dar și viitorul pilot de încercare Șianov. Toți își petrec noaptea în două corturi fragile, alături de stația mete orologică urcată pe munte cu prețul atâtor eforturi și, probabil, al reușitei lor. Mâna lui Gușin e mai bine. El și Abalakov pornesc la drum a doua zi încărcați cu piesele aparatului științific. Creasta nu mai e decât o masă de zăpadă care dă spre un platou înclinat și brăzdat de crevase. Gâfâind, fac pauze la fiecare douăzeci de pași, sprijiniți în pioleți sau trântiți în zăpadă. Pe la 6.900 de metri, își lasă jos povara și fac cale întoarsă.
În ziua următoare, 28 august, sunt tot la 6.400 de metri. Gorbunov n-a fost în stare să urce mai sus. Rafalele de vânt le-au maltratat adăposturile. Hamalii nu-i mai aprovizionează. Din fericire, Guettier și comu nistul austriac Tsak ajung la ei cu alimente, câteva supe și limbă de vită. Tsak este unul dintre militanții din Republikanischer Schutzbund, organizație paramilitară de stânga alungată de fascismul care prosperă în Europa germanică. Membrii săi emigrează în forță spre Uniunea Sovietică, al cărei ideal politic îl împărtășesc, iar printre ei se află și numeroși alpiniști care dau o mână de ajutor Societății pentru Turism Proletar.
29 august, tentativă colectivă de a ajunge în vârf. Gorbunov e legat în coardă cu Guettier, Abalakov cu Gușin, iar Șianov cu Tsak. Altitudinea îi pune la încer care, pulsurile bat toate în ritm accelerat. Toate în afară de unul! Inima lui Abalakov, precizează Romm, bătea de numai optzeci de ori pe minut. Evgheni însuși afirmă în carnetul său că el „cânta în gura mare“! Îți vine greu să-l crezi. La 6.900 de metri, găsește stația meteorologică și improvizează un bivuac. Ceilalți sosesc istoviți și înghețați. Se înghesuie câte trei în fiecare cort. Ținta pare foarte aproape, însă oamenii sunt la capătul puterilor, după care vor răbda de foame. Luna îi împiedică să adoarmă, dar s-au aclimatizat bine.
1 septembrie. Furtună toată ziua. Gorbunov, nemul țumit, ar vrea să termine de instalat stația meteorologică, dar vijeliile sfâșie corturile.
În relatarea lui Romm, acesta merge până acolo încât repară un contact imperfect la –27°C, temperatură consemnată de Evgheni în carnetele sale. Cert este că anemometrul se ambalează, că presiunea scade. Zăpada se strecoară peste tot. Chiciură pe sacii de dormit. Proviziile sunt pe sponci. Zăpada proaspătă apasă pereții de pânză. Țărușii corturilor se rup. Dimineața, Guettier și Gorbunov se trezesc striviți, cât pe ce să se sufoce. Evgheni le aude strigătele și izbutește să-i dezgroape săpând cu ajutorul unui capac de oală.
2 septembrie. Guettier e palid, complet lipsit de energie, rămâne culcat fără să mai mănânce și să mai bea nimic. E scuturat de spasme, dar își îndeamnă tovarășii să nu țină cont de el. Oricum, și el poartă un nume străin, un nume francez, moștenit de la niște strămoși care au venit să se instaleze în imperiul țarilor. Tatăl său a fost medicul lui Lenin, al lui Sverdlov sau al lui Dzerjinski. Ce departe e această elită moscovită a revoluției! Corturile se prăbușesc sub rafalele de vânt. Trebuie consolidate cu ajutorul rucsacurilor, ba chiar și cu piesele stației meteorologice. Abalakov se luptă singur cu stihiile. Nu le-au mai rămas decât o conservă de pește și o tabletă de ciocolată.
În noaptea următoare, mercurul coboară la –45°C, scrie Evgheni. Se dezlănțuie o nouă furtună. Dimineața însă, la deșteptarea din somn îi întâmpină o vreme mai mult sau mai puțin senină. În relatarea sa, Romm e de părere că logic ar fi fost, având în vedere situația critică, să profite de înseninare pentru a căuta scăpare în vale. Doctrina comunistă nu dicta oare să-l salveze pe Guettier mai întâi? Gorbunov ia însă altă hotărâre. „Nu era o ascensiune sportivă, ci o misiune științifică, o misiune a guvernului.“ În consecință, se avântă cu Evgheni spre vârf, în speranța de a smulge victoria in extremis. Abalakov și Gorbunov. Niște nume cu rezonanțe autentic rusești, făcute pentru posteritate.
Cei doi așteaptă mai întâi ca razele soarelui să încălzească puțin atmosfera. Apoi, pas cu pas, Evgheni face pârtie în deșertul alb, o zăpadă proaspătă care le ajunge până la genunchi. În fața lui, pante imaculate și brăzdate de crevase se unesc într-un vârf înghețat. În urmă, Gorbunov suferă cumplit. Are halucinații. Romm povestește că acesta se vede în dublu exemplar, mergând alături de el însuși. E mult prea lent și soarele ajunge curând la zenit. Amiaza. Ora mitului Abalakov. Gorbunov nu mai poate. Îi ordonă să cucerească singur vârful Stalin, dacă nu cumva sugestia vine din partea lui Evgheni. Opiniile diferă în această privință. Cert este că echipa, metaforă perfectă a comunismului, se dezintegrează în acel moment. E suficient un singur om sus pe vârf pentru a-l măguli pe Conducător. Ar fi de ajuns Abalakov…
Atunci, spune legenda – Evgheni nu menționează acest lucru –, cei doi deschid ultima cutie de conserve deteriorată. Heringi fără nici un gust. Gorbunov renunță la partea sa în favoarea celui care va urca spre vârf. Pe un petic de hârtie, au scris un mesaj: „În ziua de 3 septembrie 1933, Evgheni Abalakov a ajuns în vârful piscului Stalin, iar Nikolai Gorbunov în vârful crestei estice“. Rămâne să mai și realizeze ceea ce e scris. Gorbunov păstrează coarda. Abalakov apucă niște instrumente de măsură. Fostul secretar al lui Lenin, atât de influent în operațiunile misterioase ale Moscovei, nu are de ales decât să-l privească cum urcă pe tânărul siberian care nu știe ce-i oboseala și în ale cărui mâini se află, poate, soarta lor.
Acolo sus, Evgheni Abalakov merge târâș pe un pod de zăpadă. Soarele coboară deja. Pantele sunt abrupte, până la patruzeci și cinci de grade. Le urcă cu picioarele lui scurte, făcute pentru jucat cazaciocul. Vârful îl trage către sine și deja Gorbunov nu mai e decât o siluetă undeva în vale. Cinci ore de ascensiune solitară în aerul rarefiat și în azur. Creasta terminală, din care colțarii săi mușcă în sfârșit, este de o virginitate imaculată. O zăpadă dură, „ca faianța“, își aduce el aminte. Ce se petrece oare în mintea puștiului de pe Enisei în timp ce urcă singur către cer, deasupra formidabilului lanț de munți al Pamirului?
Pietre: ținta e foarte aproape. Vântul îl împinge spre hău, din barbă îi atârnă țurțuri. Creasta e din ce în ce mai ascuțită, „ca o lamă“, cu câteva cornișe. Apoi urmează culmea. A ajuns, cade în patru labe. Primul om.
CARTEA
Vitali și Evgheni Abalakov sunt astăzi două nume căzute în uitare. Și totuși, frații Abalakov au fost adevărate vedete ale alpinismului sovietic, escaladând – uneori în premieră – cele mai înalte vârfuri din URSS: Lenin, Stalin (Vârful Comunismului), Khan Tengri, Pobeda…
Născuți într-un orășel de pe fluviul Enisei, cei doi s-au inițiat singuri în tainele escaladei pe când erau băiețandri. Au părăsit apoi taigalele siberiene pentru a studia la Moscova. Vitali a devenit inginer, iar mezinul, Evgheni, a ajuns un sculptor cunoscut. În anii 1930, Caucazul și Pamirul erau explorate în scop economic și științific, dar mai ales pentru gloria Sovietelor și a „tătucului popoarelor“. Frații Abalakov participă la expediții care le aduc celebritatea și devin maeștri ai alpinismului. Dar, în 1938, Vitali este arestat de NKVD și aruncat în închisoare. Va supraviețui totuși epurărilor staliniste și va avea încă multe realizări, în timp ce destinul lui Evgheni, despre care se credea că va conduce prima expediție sovietică pe Everest, va fi curmat mult mai repede. Cunoscător al spațiului ex-sovietic, rusofon și el însuși alpinist, Cédric Gras a cercetat arhivele NKVD-ului și a călătorit până în Siberia pentru a reconstitui biografia fraților Abalakov. Cartea sa, distinsă în 2020 cu Premiul „Albert Londres“, spune povestea spectaculoasă și dramatică a celor doi puști care, plecați din îndepărtatele ținuturi siberiene, au traversat secolul roșu visând să cucerească Everestul.
AUTORUL
Cédric GRAS (n. 1982, Saint-Cloud) a făcut studii de geografie în Franța și în Rusia și a condus mai multe Alianțe Franceze (Vladivostok, Donețk, Harkov, Odessa) în spațiul ex-sovietic. În 2012 a participat la expediția pe motociclete condusă de Sylvain Tesson pe urmele retragerii Marii Armate a lui Napoleon din Rusia. În 2021 a condus o expediție pe cel mai lung ghețar montan din lume, Fedcenko, în Tadjikistan. De același autor, la Editura Polirom a mai apărut volumul Alpiniștii lui Mao (2023).
Alpiniștii lui Mao: o epopee chineză pe Everest
Cédric Gras este scriitor, documentarist și reporter, dar mai ales un aventurier care-și alege foarte minuțios itinerariile de explorare. Spațiul preferat de Cédric Gras este Rusia.
Explorator al realităților lumii, Gras a cercetat Orientul extrem cu pasiune, până în cele mai îndepărtate locuri, adunând kilometri fie pe jos, fie cu mașina, motocicleta sau cu trenul. După ce a călătorit până în Siberia pentru a investiga și reconstitui biografia fraților Abalakov pentru volumul său Alpiniștii lui Stalin (Premiul „Albert Londres“, 2020), Cédric Gras ne prezintă istoria necunoscută a cuceririi Muntelui Everest de către doi proletari chinezi pentru a legitima stăpânirea și autoritatea lui Mao asupra Tibetului. Cu cunoștințele sale și cu ajutorul unei întregi serii de documente neînregistrate, în mandarină și rusă, Cédric Gras a reconstituit destinul extraordinar al acestor proletari cărora nimic nu le predestina vertijului vârfurilor.
Volumul Alpiniștii lui Mao, a apărut la Editura Polirom, în colecția Hexagon. Cartea de călătorie, în traducerea lui Nicolae Constantinescu.
În 1953, Edmund Hillary și Tenzing Norgay au cucerit cel mai înalt pisc din lume urcând din Nepal. În schimb, versantul tibetan al Everestului rămânea un mister. Încercând să-l escaladeze, britanicii Irvine și Mallory pieriseră în 1924, iar trupurile nu le mai fuseseră găsite. După ce a ocupat Tibetul în 1951, China comunistă făcea mari eforturi să-l integreze. Escaladarea feței nordice a Everestului și înfigerea în vârful său a drapelului chinez păreau a fi un mijloc firesc de a desăvârși anexarea noului teritoriu. Partidul a ales câteva zeci de tineri proletari și i-a trimis în Uniunea Sovietică să se inițieze în alpinism.
În 1960, după o amânare de un an cauzată de revoltele din Tibet, o expediție chineză pornește să cucerească Everestul dinspre nord.
Numele „voluntarilor desemnați“ de partid erau Xu Djin și Liu Lianman și nu văzuseră niciodată munții înainte, cu atât mai puțin să practice vreo formă de alpinism. Ca o misiune suplimentară, li se cerea să așeze pe acoperișul lumii (8.849 de metri) un bust al lui Mao Zedong într-un gest simbolic menit să sublinieze cucerirea definitivă a Tibetului.
Cartea lui Cédric Gras spune povestea de necrezut a celor puși să îndeplinească această misiune măreață.
Galerie foto
