Primul cântec pe care Rebecca, o artistă din Paris aflată într-o rezidență în Iași, l-a cântat la chitară într-o seară de socializare alături de prieteni a fost Jolene. Câteva pahare de vin mai târziu mi-a zis că, deși ascultă preponderent punk (a și cântat la bas într-o formație acum vreo 10 ani), piesa ei preferată pentru karaoke e Halo. Așa că, imediat după ce remake-ul făcut de Beyoncé a ajuns online, i l-am trimis și am așteptat curios părerea ei. „Oh, no, it’s terrible!“, îmi răspunde, alăturând un emoticon cu o față pe care curg lacrimi șiroaie. Explicația a venit imediat „Jolene a fost de la început un cântec feminist, iar ea l-a transformat într-unul despre competiția dintre femei. Nu-mi mai place Beyoncé“ (trad.m.).
Au urmat o grămadă de capturi de ecran de pe Reddit care să-i susțină prima reacție. Sute de oameni au disecat versiunea cântecului scris de Dolly Parton în aceeași zi din 1973 în care a compus și I Will Always Love You. Dacă Whitney Houston a reușit, atât datorită versiunii ei, cât și filmului Bodyguard (1992), să întreacă în popularitate originalul, Jolene a rămas un imn al sudului american în varianta din 1973, în ciuda numeroaselor coveruri.
Dintre acestea, cel mai bun aparține, fără discuție, finei cântărețe de muzică country, rebela și fosta „Teen Queen“, Miley Cyrus, care a actualizat vocal cântecul nașei sale (în pofida speculațiilor, ele nu sunt rude de sânge, ci Dolly Parton a botezat-o pe Miley, fiica lui Billy Ray Cyrus, cântăreț cu care a împărțit scena în tinerețe). O versiune populară, care însă mi se pare banală, sub potențialul trupei, este cea făcută de The White Stripes, formație pe care o îndrăgesc. Inclusiv Olivia Newton-John, regretata actriță și cântăreață australiană, are mai multe variante, dintre care una cântată chiar alături de Dolly Parton.
Jolene, în atenția noilor generații
Dolly Parton și-a dorit foarte mult ca cineva să reia Jolene și să readucă acest cântec în atenția noilor generații. A menționat versiunea The White Stripes, ba chiar i-a chemat la finalul anului trecut pe italienii de la Måneskin pentru a-i face cântecul mai rock, însă mișcarea nu a atras atenția/ viralizarea pe care și-ar fi dorit-o.
În 2022, într-un interviu la The Daily Show, fiind întrebată despre sutele de coveruri după hitul ei din 1973, a nominalizat-o pe Beyoncé într-un interviu, invitând-o să vină cu propria variantă pentru Jolene, comparând o astfel de abordare cu cea din urmă cu 30 de ani, a lui Whitney Houston. Așadar răspunsul la întrebarea ce a apucat-o pe Beyoncé să includă acest cântec pe cel mai recent album e simplu: a ascultat rugămintea lui Parton, care a spus, verbatim, că ziua în care ar reface Jolene ar fi „a marvelous day in my life“.
De altfel, atât Parton, cât și Miley Cyrus au felicitat-o pe Beyoncé pentru interpretare. Ba Dolly i-a făcut și o introducere vocală, disponibilă pe materialul discografic intitulat Cowboy Carter (numele complet al artistei este Beyoncé Giselle Knowles-Carter), în care face referire la Becky, cea pe care Beyoncé a făcut-o celebră pentru că a avut o aventură cu soțul ei, Jay-Z: „Hey, domnișoară Honeybee, sunt Dolly P./ O știi pe stricata aia cu părul frumos despre care cânți?/ Mi-a amintit de cineva pe care am cunoscut-o pe vremuri/ Doar că ea are «flamin’ locks of auburn hair»/ Binecuvântată fie-i inima,/ Doar un păr de o culoare diferită, dar doare la fel“. Prin urmare, din punctul de vedere al lui Dolly Parton, remake-ul lui Beyoncé aduce exact genul de expunere pe care și-o dorise.
Și în România mișcarea a generat valuri în social media. În momentul în care scriu aceste rânduri, postarea lui Marius Comper despre cântec și perspectiva de soție a Laurei Ștefănuț au adunat sute de comentarii. Dezbaterea e comparabilă cu cea de pe Reddit, căci reacțiile la Jolene în varianta Beyoncé sunt prezentate și argumentate din diverse perspective. Discuția e amplă și sunt puține aspecte rămase neatinse (dacă mai e vreunul), iar principalele trei direcții abordate au fost: 1. Calitatea intrinsecă a muzicii (mai ales partea vocală); 2. Resemnificarea mesajului cântecului, prin schimbarea și adăugarea de noi versuri de către Beyoncé; 3. Care ar fi atitudinea potrivită a unei femei aflată într-o relație, dar amenințată de apariția unei alte femei, eventual mai atractivă.
Dacă la prima ascultare am fost destul de reticent în privința noii versiuni, inclusiv din cauză că vocea celei supranumite Queen Bey părea că se străduiește prea mult să dea valențe noi unei interpretări greu de egalat, cea a lui Dolly Parton, pe măsură ce un amestec de curiozitate și interes m-a făcut să dau replay, am început să mă simt din ce în ce mai confortabil cu remake-ul datorită actualizării și împrospătării sunetului și compoziției. Cel mai bun cover este, indiscutabil, cel făcut de Miley Cyrus. Beyoncé alege să nu intre în competiție vocală cu Parton, ci realizează un remake.
Un cover este, de obicei, o reproducere a melodiei originale, cu mici variații în interpretare. Un remake implică de obicei o reimaginare mai amplă a piesei originale. Aranjamentul, instrumentația și producția pot fi complet schimbate, la fel cum versurile și structura pot fi alterate într-o proporție mai mică sau mai mare. Beyoncé schimbă și unele versuri, adaugă altele noi, modifică ritmul, frazarea, adaugă un cor masculin în partea a doua a cântecului și, mai ales, e foarte atentă cum se joacă cu vocea. Am citit comentarii oripilate de modulațiile sale vocale, văzute ca excesive. Sunt clipuri de YouTube, făcute de experți, care analizează prestația sa în amănunt și punctează orice inflexiune, schimbare de ton, subliniere a modului de pronunțare a consoanelor sau chiar diferența (față de Parton) de rostire a numelui „Jolene“, cu semnificații mai bogate, pe mai multe straturi, la Beyoncé.
De la „suroritate“ la competiție
Indiferent dacă ne place sau nu rezultatul, trebuie să recunoaștem că tehnica vocală a artistei este impecabilă, iar alegerile ei au două motive principale: să definească caracterul country al piesei și să marcheze schimbarea de atitudine a interpretei față de Jolene. Jodelurile supărătoare pentru unii sunt marcă înregistrată pentru muzica country încă din anii ’30, iar Jolene face parte dintr-un album în care toate cântecele sunt country. Așa cum are grijă să spună clar, deși născută în Houston (Texas), că ea este o „creolă din Louisiana“ (termen folosit pentru a desemna populația născută în Louisiana de cei veniți din alte părți), referindu-se la descendența din partea mamei sale, ambele zone unde muzica country este extrem de populară.
Indignarea comentatorilor a venit, apoi, de la resemnificarea cântecului: de la femeia vulnerabilă, care se roagă de cea care îi poate sau i-a sedus deja bărbatul, să îi lase dreptul la fericire, tot ce face Beyoncé, atât din versuri cât și din ton și inflexiunile vocii, e să-i spună celei pe care o vede ca pe o amenințare: nu te pune cu mine! De la o atitudine non-confruntațională, de „suroritate“, la competiție, poziționări agresive, demonstrative.
Unii nu s-au sfiit să o compare pe cea care ține să reamintească tuturor că încă e o regină cu Ana Maria Prodan, mai ales când Queen Bey spune că a crescut și bărbatul, i-a crescut și copiii (cu referire la Jay-Z). Feministele au sărit ca arse, spunând că această atitudine e rezultatul misoginismului impregnat în spiritul în care sunt crescute femeile, să creadă că bărbatul rămâne la stadiul de copil și e de datoria lor să îl educe, păzească și să-i gestioneze incapacitatea de a-și stăpâni și sublima impulsurile erotice în prezența unor ispite atractive.
Părerea majoritară a fost că reacția cea mai sănătoasă a unei femei într-un astfel de caz ar fi să tranșeze problema cu partenerul, nu să-l spioneze, să-l ferească de tentații și să-i filtreze interacțiunile cu alte reprezentante ale sexului frumos. Iar dacă acesta cedează, înseamnă că oricum, mai devreme sau mai târziu, ar fi căutat și găsit în altă parte ceva ce-i lipsea în relație sau, chiar dacă era într-o relație satisfăcătoare din toate punctele de vedere, și-ar fi dovedit imaturitatea emoțională prin dorința de a fi validat de alte femei, obișnuit fiind cu cea a partenerei de cuplu.
Însă Beyoncé nu e orice femeie: e un megastar care a trecut printr-o astfel de experiență (sau cel puțin de una se știe public), în care soțul ei a înșelat-o. Între timp, a compus mai multe cântece care fac referire la acest eveniment, iar faptul că ea alege să se poziționeze agresiv (și defensiv în același timp), e omenește explicabil pentru o femeie al cărei bărbat – deși nu arătos, dar foarte influent în domeniul muzical și putred de bogat – are parte de „ocheade seducătoare“ din partea a „mii de femei“ la fel de „disperate“ ca Jolene. Plină de speranță, le asigură pe competitoare că, după ce s-au iubit, la bine și la greu, vreme de 20 de ani, bărbatul ei va rămâne lângă ea, orice ar fi. În fond, vorba cuiva: Beyoncé reface un cântec conform cu ce a trăit ea, nu un manual pentru femei aflate în situații similare și nici nu încearcă să convingă pe cineva că asta ar fi cea mai bună cale de urmat.