Teatrul e un loc special unde, vreme de un ceas sau mai multe, imaginația se corporalizează în spectacole. Convenția o înțelegem de la primele intrări în sala unde se prezintă iluzii, știm și acceptăm că ceea ce vedem la rampă nu e real. Dar este atât de frumos și ne readuce acolo. Lumea teatrului e interesantă nu doar prin ce se petrece în lumina reflectoarelor, ci și prin celelalte perimetre.
Din echipa de realizatori a unui spectacol, actorii sunt partea vizibilă. Însă pentru ca ei să încânte privitorii, vreme de câteva săptămâni bune (între șase și opt) înaintea premierei, își construiesc personajele sub atentul ghidaj al directorului de scenă. Spectatorii nu știu cine e acesta, îi găsesc numele pe afiș, dar în mod cert nu îl caută cu privirea în sală. Oricum, el e prezent exclusiv în seara primei reprezentații. Unii, din cauza emoțiilor, nici măcar atunci. Așa procedează, de pildă, Silviu Purcărete, care, după cea din urmă repetiție, le predă actorilor producția.
Ca profesionist, obișnuiesc să urmăresc expresiile faciale ale acestor realizatori, curioasă să le văd reacțiile. Merită! Reacțiile nonverbale variază de la încântare la frustrare, căci sunt secvențe când actorii nu izbutesc fix așa cum s-a convenit în parcursul pregătirii noii creații. Oftatul, frământatul mâinilor, schimbarea frecventă a poziției pe scaun sunt gesturi care traduc stările interioare ale acestor artiști care se exprimă intermediat, prin talentul și energia actorilor cu care lucrează.
Protocoalele nescrise fac ca la aplauzele de după premieră, în lumina reflectoarelor să apară și regizorii alături de întreaga echipă. Când nemulțumirea e radicală, directorii de scenă refuză să se alăture pentru a beneficia de elogiile publicului.
Ce obiecte uită spectatorii la teatru?
O fi din cauza emoțiilor abundente pe care personajele și acțiunile dramatice le declanșează în unii spectatori, căci aceștia uită uneori obiecte în sala de teatru, la garderobă ori prin foaiere. Printre cele mai frecvente se numără ochelarii. Folosiți, neașezați la loc (în poșetă ori buzunare) în tocurile în care se depozitează, alunecă ușor sub scaun.
Un alt obiect din clasament sunt telefoanele. Utilizate și ele în diverse momente din parcursul reprezentației, spre exasperarea celor din jur pentru care micul ecran luminos devine o sursă de perturbare a atenției, dar nu de puține ori și a celor de pe scenă, prin instantaneele fotografice ori de-a dreptul capturi video pe care unii țin neapărat să le realizeze, dispozitivele rămân uneori în spațiile dintre scaunele sălii și sunt recuperate de plasatoare.
Bijuteriile constituie o altă categorie. Lănțișoare, mai ales, dar și brățări ori cercei ale căror mecanisme de închidere cedează din cauze mecanice și se desprind de purtători. Mănuși, căciuli, fulare, eșarfe sunt accesorii vestimentare ce se adaugă micului inventar de lost and found.
În topul întâmplărilor de care știu direct se află… o rochie! Cel mai probabil zâmbiți, credeți că inventez, dar e real! Nu aparținea unei spectatoare, ci unei artiste în devenire, o tânără care susținuse un spectacol într-o sală închiriată. Era rochia-costum de scenă, iar stranietatea situației e augmentată de faptul că și-a dat seama abia la două zile după eveniment! Nu se afla la cabine, acolo unde înainte de sunetul gongului interpreții se îmbracă, la propriu și la figurat, cu hainele personajului. Era în foaier! Cum așa? Risc o speculație. Poate că, în drum spre ieșire, o uitase pe o canapea. Important este că a recuperat-o ulterior.
Teatru și comerț
Nu mai există critici full time la noi. Nu se poate trăi din scris nici dacă ești romancier de mare succes. Noile realități ale debutului de secol XXI au diminuat impactul presei print, au deschis online-ul și au democratizat (cu efecte ce merg în diluare și confuzie valorică) afirmarea părerilor.
Analiza competentă este devansată de impresionism, dar mai ales de PR și marketing, care înseamnă interese. Analizele experților sunt surclasate de… părerisme. Digitalul le găzduiește cu generozitate, fără filtre. Și noi, teatrologii, ne exprimăm în acest spațiu imens și imediat, adaptându-ne discursul ca accesibilitate și întindere. Ne „bat“ influencerii care, prin însăși definiția și obiectul lor de activitate, au opinii atinse de interesul mercantil, căci lucrează pe contract de publicitate. Desigur, pentru a avea cât de cât credibilitate își vând laudele cu măsură, încercând să stimuleze „piața“ cu evaluări relativ îndreptățite. Obiectul lor de activitate e să atragă atenția asupra unor creații, a unor elemente care le fac atractive (o vedetă, un regizor, elemente de inovație pe placul publicului etc.). Nu operează analize complete, nu compară, nu ierarhizează, doresc doar să pună reflectorul în așa fel încât să sporească vânzările. Într-un fel, deturnează percepția publică de la adevărata valoare artistică, în baza unor interese comerciale. Sunt agenți de publicitate.
Cum pot fi depistați? Simplu! Vocabularul lor de specialitate e sărac, nu stăpânesc termenii uzuali ai domeniului. Uite, de pildă, nu disting între piesă (care e textul scris pe baza căruia se lucrează și pe care-l auzim în scenă), spectacol (creația întregii echipe de pe afiș, într-un parteneriat de fantezie) și reprezentație (adică ceea ce se joacă seară de seară la rampă). E un test simplu, care developează amatorismul critic.