În timpul Primului Război Mondial, undeva prin 1920, Carl Jung era relativ dezinteresat de ce se întâmpla, pentru că era elvețian. Astfel încât avea timp pentru a duce mai departe ceea ce întemeiase, anume psihologia analitică. Bineînțeles, asta înseamnă în primul rând ceea ce el numea „persoana care trebuie să fie“. Prin urmare, aflat în căutarea monadei Sinelui începe să facă mandale. Începuse din 1916, dar, cum recunoștea, nu înțelegea ce face, nu înțelegea ideea de mandală.
„Mandala reprezintă această monadă și corespunde naturii microcosmice a psihicului“, avea să consemneze el în autobiografia sa, Amintiri, vise, reflecții (consemnate și editate de Aniela Jaffé), traducere și note de Daniela Ștefănescu. „Pe baza acestor imagini am putut observa transformările mele psihice de la zi la zi“, scrie el în altă parte. Această aplecare asupra ideii de mandala îl face să ajungă, ușor-ușor, la procesul de individuație: „Vedeam cum lucra sinele, adică totalitatea mea“.
Ajunge să vadă în mandala nu doar cercul magic, ci să îi exploreze ritmurile interioare, până când devine simbol al centrului, al țelului și al sinelui, ca totalitate psihică. Totul este închis, în același timp fiind totul deschis. Găsește ideea și în Isus Pantocrator, și în imaginile reprezentându-l pe Horus, și, la un alt nivel, în numerologie. Totul în explorarea individuației, i.e. procesul prin care trece individul pentru a deveni conștient de sine întru totul, pentru a își atinge potențialul maxim – chit că în Psihologie și alchimie arată că întregul proces poate fi întrerupt când simptomul este remis. Dar întregul proces presupune ca individul să fie el însuși, cel care își integrează aspectele ascunse și inconștiente în conștiință. Astfel el devine o lume în sine. O monadă.
Evoluție și evoluții
Jung își desfășura mai departe programul de a căuta evoluția omului către îndeplinitudinea potențială. Totul trecând prin suflet și prin cunoaștere. Cum s-ar spune, arhetipal pentru Jung.
Dar nu numai suflet și cunoaștere: este vorba și despre anatomie. Știm cu toții că oamenii au 46 de cromozomi, 23 de la fiecare părinte, care se împart în 22 de cromozomi autozomi și o pereche de cromozomi care, împerecheați, dau sexul persoanei (XX la femei și XY la bărbați).
Însă Jung merge, în evoluția teoriei sale, către un viitor în care individuația devine mai mult: își imaginează cum ar putea evolua ființa umană la nivel monadic dacă ar apărea o schimbare în cel fizic. Cum am putea fi dacă am mai dobândi o pereche de cromozomi.
Câțiva ani mai târziu, în 1996, la trei ani de la primul album scos, americanii din trupa Tool îl lansează pe cel de-al doilea, numit Ænima.
Evident că titlul este o referire la Carl Jung, de la anima, forța vie ce ne animă, puterea sufletului, acea mică scăpărare pe care unii o confundă cu 21 de grame. Doar că apare și o mică amestecare cu enema, cuvântul englezesc pentru clismă. Pe scurt, un album despre viață. Album care, de altfel, a luat și un premiu Grammy pentru melodia omonimă și care se află pe locul 18 în topul „Rolling Stone“ al celor mai bune albume de metal din toate vremurile. Iar melodiile de pe acest album sunt grele, dintre cele care chiar sunt în căutarea a ceva. Oricum, asta este una dintre caracteristicile trupei, care scoate un album atunci când chiar consideră că are ceva de spus. Este îndeajuns să vezi timpul scurs dintre un album și altul. Spre exemplu, Lateralus apare în 2001, ca după alți cinci ani să apară 10,000 Days, iar după 13 ani să vină și ultimul album intitulat Fear Inoculum.
Iar în tot acest timp, membrii au tot stat în studio, dincolo de proiectele colaterale. Pentru că trupa se află în căutare, într-o căutare a sufletului, a sunetului perfect acordat cu ceea ce consideră că poate fi spus mai departe. Evoluția trupei vorbește despre evoluția personală.
Șarpele trebuie să năpârlească
În această evoluție personală, pe albumul Ænima se află o piesă ce poate ajunge să te obsedeze în momentul în care depășești audiția simplă și ajungi la ascultare activă. Iar numele ei face legătura direct cu filosofia indiană, cu ezoterismul, cu Carl Jung, cu anatomia și cu nevoia noastră de a evolua: Forty Six & 2.
Depășirea stării actuale de conștiință și transmutarea către un nivel superior al ființei este îmbrăcată exact în cei 46 de cromozomi și cu cei doi în plus pe care i-am putea dobândi.
Metaforă a căutării de sine, a oglinzii și a întoarcerii privirii către interior, melodia merge către evoluția psiho-spirituală, într-un ritm în care simpla individuație jungiană este reprezentată prin 46, în vreme ce 2 indică nu doar îmbunătățirea personală, ci transcendentul personal. Călătoria pe care o ducem fiecare dintre noi este văzută de Maynard James Keenan ca o lepădare de piele a șarpelui. De la bun început, structura se bazează pe două forme ale narațiunii: cea a naratorului și cea a intrării unui copil în lume și care se suprapun în scurt timp, de la „crawling on my belly” devine clar că e povestea pe care ne-o spunem noi înșine, în care ne vedem crustele rănilor nevindecate vreodată și ne vedem cicatricile cum ne zâmbesc din propria piele.
„Aleg să trăiesc și să cresc/ Să iau și să dau și să mișc/ să învăț și să iubesc și să plâng/ să ucid și să mor și să fiu/ paranoic și să mint/ să urăsc și să mă tem și să fac/ ce trebuie să trec peste/ aleg să trăiesc și să mint“. Alegeri, deveniri, doar cu un scop: autenticitatea. Ceea ce înseamnă depășirea temerilor, fricilor, neîncrederilor la nivel individual. Lepădarea pieii de șarpe și găsirea unui drum care să ne ducă către fericire.
Simplul niciodată nu este simplu
Și tot demersul este trecut prin tehnica vocală a lui Keenan, care duce fiecare frazare muzicală către perfecțiune (o altă formă de a se autodepăși), cu spațiul muzical pe care fiecare membru și-l umple, cu tobele lui Danny Carey care anunță că se apropie transformarea. Tool este o trupă care are frumusețea bijuteriei: simplul lor niciodată nu este simplu, iar pentru asta trebuie foarte mult efort. Cum este și cazul fiecăruia dintre noi. Simplul niciodată nu este simplu. Dacă asculți disociat, poți rămâne cu impresia că nici nu cântă laolaltă, fiecare fir are propriul destin. Straturi peste straturi de sunete, gândite matematic, vin unul peste altul și deodată rămâi uimit. Minimalistă, cu locurile goale pe care le lasă pentru a umple sunetul, cu schimbările de ritm, de tonalitate pe care le oferă, melodia Forty Six & 2 se joacă cu ascultătorul. Îl duce din umbră în umbră, pentru a-l expune apoi soarelui negru al propriei conștiințe.
Și de acolo pornește totul. De acolo ne dăm seama că putem fi mai mult decât suntem. Pentru că de când pornim la drum cu noi înșine lucrurile sunt stabilite, într-o formă sau alta. Monada noastră este deja pregătită. Doar și noi să fim pregătiți. „All the music is done.“