Viața e a mea (colecția Ego. Proză, Polirom, 2023), romanul de debut al Emiliei Faur, s-a dovedit a fi o carte riscantă și câștigătoare: a primit, de curând, Premiul Tânărul Prozator al Anului, acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, și este romanul desemnat câștigător în cadrul Festivalului Primului Roman de la Chambéry.
Scris într-o manieră marcată de oralitatea ardelenească, structurat modular, în capitole scurte, care spulberă liniaritatea narațiunii, schimbând constant accentul de la un plan narativ la altul, Viața e a mea acoperă un palier amplu de teme privitoare la condiționările ce afectează viețile unor femei din mai multe medii sociale. Protagonista, Angela, lucrează într-o galerie de artă și se luptă cu depresia postnatală, Greta e o polițistă care vede zilnic cazuri de violență atroce împotriva femeilor și care ajunge să aibă o relație cu o lucrătoare sexuală, Carla, care, la rândul ei are un rol-cheie în roman. Lumile care le conțin le limitează în mod diferit, conturând o hartă a problemelor care ajung să le decidă viețile, iar elementul neașteptat e că romanul se transformă, pe parcurs, într-un polisier veritabil. Am vorbit cu Emilia Faur despre literatura feministă, rolul premiilor și referințe fundamentale pentru ea, în încercarea de a trece dincolo de text, în zona convingerilor, a practicilor și a mediilor care i-au marcat formarea.
Ai putea descrie procesul prin care ai construit primul tău roman? Ai scris înainte proze care să-l pregătească? Mi se pare mereu interesant de văzut din ce crește o primă carte, ce o pregătește și ce-i dă vânt în lume, la un moment dat.
Am scris destul de multe, tot mai descopăr prin laptop fragmente de tot felul scrise în ultimii zece ani, un fel de maculatură, de fapt, cu toate că le numesc exerciții – unele nici nu mai pot fi revizuite în vreun fel și mă mir că nu le-am șters. Țin minte că acum vreo câțiva ani, nu mai știu exact câți, îi spuneam coordonatoarei mele de doctorat, Marta Petreu, că nu mai scriu la teză pentru că simt c-am început un proiect cu bătaie lungă. „Foarte bine“, mi-a zis, „lasă teza, fă ce ai tu de făcut“. Era un roman polițist ce debuta cu o tânără găsită pe malul unui râu și descria, în subsidiar, relația între mai multe generații de femei. Ei bine, deși atunci mi s-a părut foarte important, ceva, totuși, m-a făcut să uit de existența lui ani de zile. Nici nu scrisesem nu știu cât la el, nu mai știu de ce. Când l-am redescoperit, mi-am dat seama cât de mult îi seamănă Viața e a mea – în sensul că era clar că tot căutam ceva acolo (îndeosebi stilistic) și că am găsit abia în romanul publicat. Culmea e că și cu romanul ăsta, teza de doctorat a căzut destul de ușor în plan secund, cu toate că mă termina psihic gândul că am un deadline, că nu pot duce copilul la creșă și că va trebui să fac cumva să le duc pe toate la capăt. M-am ales cu un burnout de toată frumusețea și nu-mi amintesc nici jumate din ce și cum am făcut. Am fost chitită să nu mă las și am scris când și cum am putut, pe unde s-a nimerit să fiu în casă. A fost modul meu de-a rezista perioadei aceleia haotice; scrisul mi-a lăsat măcar iluzia că pot deține controlul asupra a ce mi se întâmplă. Nu am știut din capul locului ce fel de proză o să fie, iar când mi-am dat seama (destul de târziu) cum se încheie, nu știam cum să ajung acolo. Exercițiul, nevoia de control și ambiția m-au ajutat să duc proiectul până la capăt. Din păcate la final nu prea a mai fost cine să se bucure de „succes“, eram extenuată.
Romanul tău a fost descris ca unul feminist. Ai simțit că a fost receptat în acest fel?
Am observat asta încă de la început, citind cuvintele de pe coperta a patra ale lui Ștefan Manasia. Eu am fost oarecum surprinsă, adică nu am scris gândindu-mă că vreau să atac temele pe care am ajuns să le atac.
Mi-am trăit cumva propria dramă, însă îmbrăcând costum după costum după costum, încercând să-mi ies din piele. În furia și exasperarea și compasiunea și iritarea cu care am scris unele pagini mi-am amintit de femeile din viața mea – de la mama, la mătuși, bunici, prietene de copilărie, colege –, poveștile lor (îmi venea să mă duc să le îmbrățișez și să le urlu reproșuri, simultan). Mă mai așezam și în rolul de mamă – mi-a fost incredibil de dificil să o fac, duc cu mine niște bagaje destul de grele. Mi-am dorit enorm să am fată, dar m-am și îngrozit de cum am realizat ce-mi doresc.
Nu-i o lume sigură pentru ea, știu asta, și lucrul ăsta mă mâhnește peste măsură. Însă nu-i un roman doar despre maternitate, nu-i vorba numai despre Angela, deși ea e personajul iradiant. E un roman despre viața mai multor femei și despre ce înseamnă și cât cântărește ea în societatea de azi (atât cât am putut suprinde aici, îți dai seama că am lăsat o mulțime de lucruri nediscutate). Dar schimbă el ceva? – pe mine asta mă roade.
Ce înseamnă pentru tine literatura feministă și ce repere ai, din ceea ce s-a scris la noi, dar și din literatura străină?
Mi-ai pus o întrebare care cere un răspuns tare alambicat. Grosso modo e un fel de a te reapleca asupra discursului despre rolurile pe care femeia le joacă în societatea contemporană; de a demantela prejudecățile, scrutându-le, chestionându-le; și de a pune o lupă pe problemele ce privesc îndeosebi violența contra femeii, până când arde ce e de ars. Cred că una dintre provocările cu care ai de-a face în discursul acesta ține de fragmentarea/ individualizarea/ personalizarea problemelor – de pildă, cum am putea vorbi de probleme ale femeii, nu ale femeilor?
Care e numitorul comun, liniile directoare, generale. Există? Unde sunt? Uite, asta poți descoperi citind scriitoare – deși cred că ar fi util să vedem discursul ăsta venind nu numai dinspre femei educate și nu neapărat de tipul unui interviu. Poți descoperi asta și citind scriitori – vezi, de pildă, Michael Cunningham ori Uwem Akpan –, ba e chiar interesant de comparat cele două perspective. Îmi plac mult poemele Anastasiei Gavrilovici (inclusiv cele publicate de curând în „Matca“), îmi place scriitura Elenei Vlădăreanu, a Ioanei Bradea sau a Mariei Orban; așa cum am citit fără să las din mână Leïla Slimani, Chimamanda Ngozi Adichie (îndeosebi proza scurtă), Alice Walker, Sonia Sanchez, Arundhati Roy (eseurile ei sunt briliante) etc. Îmi plac, în genere, vocile percutante, tăioase, autoironice și mi se pare că scriitoarele stau ceva mai bine la capitolul ăsta decât scriitorii (o fi o impresie, știu eu, o fi și o chestie de rezonanță). Mi se pare iar interesantă rescrierea istoriilor personale ori ale unor personalități istorice feminine (care e, desigur, o formă de însușire a puterii) – mă gândesc aici, de pildă, la Lavinica Mitu sau Simona Antonescu (care a publicat un roman istoric fabulos, jos pălăria!). Mi se par la fel de grozave antologiile apărute în ultimii ani – de la Un secol de poezie română scrisă de femei. Vol. I la Retroversiuni 1, și abia aștept apariția antologiei Retroversiuni 2. Sper să revină și Premiile „Sofia Nădejde“… Toate sunt demersuri încă necesare, oricât s-ar zice pe la mese cum c-ar fi depășite, anacronice (de-ar fi anacronice, știi ce zic?). În fine, e de la sine înțeles, sper, că lista de mai sus e un capriciu la ora 22.50, când răspund la interviu cocoțată în pat și, desculță cum sunt, nu mă duc să dau nas în nas cu biblioteca.
Simți că facultatea pe care ai absolvit-o, cea de filosofie, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, ți-a structurat un tip aparte de privire, pe care l-ai integrat și în felul în care scrii?
Cred că a mai deschis o supapă – așa cum trebuie să și facă. Totuși, bănuiesc că ține și de înclinație, să ai o fire scormonitoare, curioasă, suspicioasă, reflexivă, oricât de hilar sau de banal sună. E o adevărată provocare să fii student la filosofie, să găsești resursele să rămâi deschis la orice tip de argumentație și la cât mai multe perspective ori unghiuri de interpretare a realității – zisă și lumea dimprejur și de peste tot. Se rupe ceva în tine când faci exercițiile astea, dacă le poți susține (e un antrenament de anduranță serioasă). Te schimbă fără să-ți dai mereu seama cum. Am învățat să citesc în atâtea alte feluri un text literar, învățând să citesc un text filosofic. Bănuiesc că, inevitabil, a trecut măcar ceva din ochiul critic, reflexiv, suspicios și aproape amoral în ce scriu.
Viața e a mea, titlul romanului tău, e, în sine, un mesaj foarte puternic, despre autonomie personală. În roman, abordezi multe teme care țin de libertatea pe care o au sau nu femeile, în funcție de varii contexte: alegerea maternității, povara suferinței psihice, limitările economice, așteptările celorlalți sau presiunea de a se încadra în anumite standarde de frumusețe. Ai gândit alegerile Angelei ca forme extreme de luare în posesie a propriei vieți sau dimpotrivă, ca încercări strivite de presiunea exteriorului?
Alegerile Angelei sunt o formă de a lua în posesie. Există, însă, și reversul: cazul surorii sale, Raisa, a femeii care-și curmă viața proprie și pe cea a copiilor, și altele, ale căror decizii sunt condiționate de presiunea exteriorului. Angela pare o învingătoare, în tabloul general. Într-un anumit fel, ea pune capăt unei istorii, anulând-o, face un sacrificiu ostentativ, gestul ei e aproape o formalitate (expoziția). Dacă vrei, aici abia putem vorbi de condiționare: nu face asta (doar) pentru sine.
Cartea ta e scrisă dintr-un flux de oralitate specific Ardealului. Cum ai ales acest timp de limbaj și ce ai vrut să subliniezi prin această alegere?
Oralitatea e stilul în care mă simt eu confortabil, tot așa cum prefer să folosesc forme ale prezentului verbal. Încerc acum să-mi sparg tiparul. Dar e vorba de o preferință, de o ușurătate cu care scriu așa. Poate că-i și nimerită alegerea – scurt, rapid, TikTok –, dovedește un pic de înțelegere pentru noul tip de cititor (deși nu pare c-ar fi așa).
Ai primit, la începutul anului, un premiu important, Premiul Tânărul Prozator al Anului, acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori. Ce miză are pentru tine un astfel de premiu?
M-am gândit că mai împinge un pic cartea în sus, în teancurile și pe listele cititorilor. Asta am sperat, oricum.
Romanul a ajuns și laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry. Ce a însemnat pentru tine experiența asta?
Încă nu am o experiență de-a dreptul. E un pic copleșitor ce mi se întâmplă. Dar sunt și foarte bucuroasă că e câștigător, evident! Abia aștept să văd cum o să fie. De cele mai multe ori mi se pare ireal că mi se întâmplă toate lucrurile astea (întâlniri, premii, interviuri).
De ce ai nevoie pentru scrisul tău și cum te mobilizezi să continui să scrii – proză, poate și poezie, în continuare?
De liniște. Să pot să-mi adun gândurile. Am tot zis că trebuie să plec măcar o săptămână undeva sau să fiu lăsată de capul meu o săptămână, singură. Mi-ar prinde bine o bursă, o rezidență, ceva – sunt așa puține… Am nevoie de timp doar pentru asta: să citesc, să scriu și atât. E al naibii de dificil, uneori, să mă mobilizez, să găsesc resurse să lucrez – adeseori vorbesc de una singură, ce să fac, repet ca o moară stricată: cultura românească, acest side hustle.
Galerie foto
