La capătul unei călătorii ne așteaptă uneori o poveste demnă de un roman. Scriitoarea și jurnalista Daniela Ulieriu a străbătut, de-a lungul anilor, nenumărate țări, devenind în timp o adevărată colecționară de personaje, povești și experiențe.
După primele sale două romane, Perna cu fluturi (2020) și Cvartet (2021), și după ce a coordonat două studii antropologice de amploare – Perles. Couleurs d’Afrique (2010) și Ndop. Etoffes des cours royales et sociétés secrètes du Cameroun (2020), acest al treilea roman surprinde experiența din Camerun în timp ce se face o întoarcere către rădăcinile din Oltenia și către cea dintâi posibilă iubire.
Experiența din timpul petrecut în Camerun și participarea la diferite ritualuri specifice etniei bamileke se întrepătrund cu amintirile legate de copilăria petrecută la țară, sub supravegherea bunicii, și cu amintirile despre Alin, cel care, de-a lungul întregului roman, are aura unei iubiri pe care protagonista, Iris, a pus-o întotdeauna în planul secund, ca un plan de rezervă. Iris își lasă în urmă trecutul, se desparte de cel care, timp de zece ani, i-a fost soț și pleacă, cu sprijinul unui ONG parizian, să lucreze în Camerun în locul unui specialist în imagine care renunțase în ultimul moment. Înainte de orice, Daniela Ulieriu reușește să scrie un roman care nu are nimic din aerul unui jurnal. Transpune totul într-o proză în care dialogurile sunt, de exemplu, unele dintre cele mai reușite din proza contemporană a ultimilor ani. Și se nasc, fără îndoială, tocmai din această experiență a imediatului, a conversațiilor nenumărate, a poveștilor care se rostesc în limbi diferite pentru a se reuni, la final, între două coperți.
Ultimele rămășițe ale fricii
Această călătorie pe care o face e una de inițiere, de trecere ritualică spre o nouă Iris care va avea curajul, până la final, să trăiască din plin ceea ce simțise, până atunci, doar pe jumătate. Avem în față o Iris în care „colcăie șerpi și alte reptile“ și care va recunoaște, de la bun început, că a fugit de ceea ce, în fapt, îi erau rădăcinile: „Atâția ani am fugit de moștenirea primită de la bunica mea paternă, vrăjitoarea en titre a unui cătun amărât. Însă moștenirea m-a prins din urmă“. Iar această experiență de pe continentul african, de-a lungul căreia va ajuta să pună Bissapul pe harta circuitului oficial al regatelor, sprijinindu-l pe regele bamileke prin înființarea unui Muzeu al Ndop-ului, va fi o „anestezie exotică“, una cu speranța recuperării propriului sine: „Când mă voi întoarce în România, voi fi vindecată. Fără întrebări, fără emoții, fără ezitări“. Dacă la început frica e prezentă (frica de avion, frica de necunoscut, frica de propriul destin), în cele din urmă fiecare nouă zi va șterge tiparele vechi, iar o noapte petrecută de una singură în Pădurea Sacră va anihila și ultimele rămășițe ale fricii.
Țesătura Ndop este, în Regele din Bissap, o punte de legătură între covorul țesut de bunica lui Iris și captiv în casa fostului soț și ceea ce Iris devine în timpul petrecut pe continentul african. Nimic nu e simplu la un Ndop, iar simbolurile și procesul de creație sunt hărți complicate care descriu, în fapt, o Iris cu un trecut pe care nu l-a descâlcit încă, un trecut în care nimic nu e limpede: „Alb și indigo, Ndop-ul e țesut cu Ke, forța supranaturală care învârte roata vieții aici, între coline. Albastrul vine de la cerul nopții și simbolizează puterea străbunilor, iar albul, de la lumina zilei, și reprezintă ritualurile de purificare. Realizarea Ndop-ului nu se supune legilor economice, ci bate toate recordurile de dificultate. Pentru câțiva metri de Ndop, trebuie socotite două sezoane de ploi și unul de secetă. Marfă prețioasă, rară, îndelung așteptată și mult râvnită. Văd mâini și iar mâini care repetă gesturi ancestrale până la perfecțiune, mâini albăstrui cu vene albe, mâinile însele niște Ndop-uri“. Aceste labirinturi complicate au, în cele din urmă, o ieșire. Treptat, perspectivele celorlalți (Alin, Regele, Regina albă, Regina neagră) o recompun, o redau cititorului în forma completă deși scriitoarea Daniela Ulieriu ne lasă, de la bun început, să o descoperim pe protagonistă fără un joc complicat, făcând însă din această onestitate a narațiunii un scenariu care captivează și care hrănește ritmul alert al scriiturii.
Pentru cea pentru care viața e „ca un ceremonial de gesturi interzise și permise“, transformarea se produce în paralel cu dezvăluirile susținute de o proză care surprinde, în momente esențiale, prin fraze-cheie: „Nu cred că accidentul a fost rezultatul vrăjilor ei, deși, în timp ce eram în salvare, și mă învârteam cu mama de la o Urgență la alta, printr-o ploaie care s-a transformat în lapoviță, m-am simțit de câteva ori exact ca un gândac pe marginea unei farfurii pline cu apă“. Pasajele care descriu moartea mamei lui Iris și pasajele din final în care avem o întoarcere la rădăcini, la mormântul bunicii, sunt doar câteva dintre cele care consolidează structura unui roman antrenant și care poartă între paginile sale ceva din posibilitatea de a străbate totdeauna orice graniță și orice timp.
Un bilet de liberă trecere la nivel internațional
Perspectiva din final e cu adevărat surprinzătoare și binevenită, oferind cercului șansa de a se închide printr-o iertare a sinelui și printr-o recunoaștere a ceea ce fusese, în fapt, bunica pentru Iris: „Bunica mea m-a învățat să-mi împletesc părul în spic de grâu, așa cum era «adecvat» și mai ales «plăcut privirii» în cătunul dintre dealuri. Dar, când am mai crescut, m-a tuns scurt, retezându-mi cozile cu o foarfecă de grădină, ca să nu le atrag atenția băieților. Părul ei era mai lung de glezne și, din câte mi-a povestit, nu fusese tunsă niciodată; e adevărat că purta mai mereu o basma, sub care erau ascunse într-un coc cele două cozi grele, arămii, niciodată încărunțite, care miroseau a gaz, izmă și busuioc“. Viața se dezvăluie mai clar în ochii celei care, după ritualuri, devine o alta. Ceea ce trebuie făcut mai departe e mai clar ca niciodată, viața se trăiește sub regatul unor noi reguli, semnele de întrebare trebuie date la o parte, unul după altul.
Dincolo de iubirea aspră regăsim astfel și imaginea idilică a bunicii și are loc reîntâlnirea cu cea care nu mai este, dar e o iertare simbolică de ambele părți. Finalul întărește din nou convingerea că protagonista își trăiește viața, ceea ce urmează e sub auspiciile unui spirit liber, poate pentru prima oară.
Perspectivele diferite asupra vieții, cultura bamileke, importanța ritualurilor sunt parte din ceea ce oferă romanului un bilet de liberă trecere la nivel internațional. Împletirea cu viața autohtonă, cu trecutul, fricile și tot ceea ce rămâne nedeslușit pentru ca, în final, să fim martorii unor răspunsuri credibile reprezintă un mecanism care doar întărește meritul acestei cărți.
Credibil, autentic și cu o structură căreia nu i se poate reproșa nimic, romanul Regele din Bissap (colecția Ego. Proză, Editura Polirom, 2024) de Daniela Ulieriu are, fără îndoială, valențe diferite și proaspete în peisajul autohton al prozei contemporane.