„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul de proză scurtă Picioare de lotus de Bogdan Răileanu, în curs de apariție în colecția Ego. Proză a Editurii Polirom.
— FRAGMENT —
Era în perioada când se ardeau becurile de pe scara blocului cam o dată pe săptămână. Perioada cu stafii cum o numise Ina. Atunci a apărut fata de la etajul doi. La ședința asociației de proprietari a venit în papuci de casă și cu un halat bleu de mătase care avea niște dragoni bej imprimați pe coapse. A stat cu mâinile în sân încercând să nu distragă atenția, dar toți moșii din bloc își aranjau măștile pe față și se holbau la sânii ei. I se ghiceau sfârcurile prin materialul lucios al halatului când își dădea brațele la o parte. Mirosea a parfum și a fum de țigară. La problema cu becurile a luat cuvântul și a zis că se va ocupa ea, că știe o echipă de electricieni care i-au lucrat și la apartament. Nu purta mască. Avea o voce blândă care nu se potrivea cu înfățișarea ei provocatoare. Era vocea unei fete silitoare de la țară cu un ușor accent moldovenesc. Ina și celelalte femei prezente la ședință au mustăcit pe sub măștile chirurgicale. Parcă eram într-o sală de operație și așteptam anestezia să își facă efectul. Președintele de bloc s-a uitat la mâna ei cu manichiură impecabilă cu care își ținea marginile halatului peste sâni și a dat din cap afirmativ. Și eu m-am uitat, recunosc, dar în ciuda voluptății sale nu mă atrăgea. Domnișoara Anelize va vorbi cu electricienii și sperăm să se rezolve, a spus la final președintele.
— Io cred că asta face cel puțin videochat la noi în bloc, mi-a zis Ina când am intrat în casă.
— Cel puțin? Crezi că primește și clienți?
— Nu știu, dar videochat face sigur.
— Și ce, e ceva rău? o întreb. Sunt o grămadă de femei care trăiesc din videochat. Arhitecte, avocate. Pur și simplu e mult mai bănos. Lucrează până la 40 de ani și pe urmă stau liniștite.
— Și pe urmă își cumpără apartamente de trei camere de 120 de mii de euro. Atât a luat fata lu’ doamna Stănescu pe apartament, a spus Ina și și-a aprins o țigară.
— Băi, poate a făcut împrumut la bancă, am încercat eu.
— Hai, mă, Michi, a făcut Ina și a dat drumul la Netflix.
Pe ecranul televizorului au apărut niște imagini cu oceanul planetar, apoi o balenă albastră cu puiul ei înotând cu mișcări largi, ca într-un dans al tandreții, ieșeau și luau aer, apoi se scufundau. Ne-am scufundat și noi cu cetaceele. Nu știam dacă mai era ceva de zis legat de noua noastră vecină. Simțeam un dispreț amestecat cu lehamite în tonul Inei și nu înțelegeam de unde vine. M-aș fi așteptat să fie mai deschisă la subiectul ăsta. La un moment dat a apărut un grup de orci, balene ucigașe care au început să hăituiască balena albastră, vocea povestitorului avea o tristețe imensă în ea în timp ce anticipa moartea puiului. O tulburare în apele oceanului și puiul a dispărut brusc de lângă mama lui, orcile erau mult mai rapide. În urma agitației a rămas un nor de sânge roșiatic care plutea în ape. Locul în care balena și-a pierdut copilul. M-am uitat la Ina, plângea și trăgea din țigară. Înțelegeam că Anelize nu avea nimic din puritatea puiului de balenă și că banii pe care ea probabil îi făcea dezbrăcându-se în fața unor labagii planetari erau pe veci murdari în ochii ei. Balena își continua singuratică drumul prin ape. M-am sprijinit de perete. Era pentru prima oară când o vedeam plângând. Era ceva intim și nu îndrăzneam să tulbur chestia asta.
Ina era o contabilă descurcăreață, ținea evidența câtorva firmulițe care trebuiau să își plătească impozitele trimestrial și avea o fiică dintr-o căsătorie anterioară. Ne-am cunoscut pe Bumble. După prima întâlnire mi-a spus mai în glumă, mai în serios că ea căuta ceva mai mare. Ne-am amuzat, am băut sticla de vin pe care o adusesem, am fumat zgribuliți și dezbrăcați pe balcon urmărind în întuneric salvările care intrau în spitalul de peste drum. Am mai făcut-o încă o dată chiar acolo pe balcon, cu tălpile ei reci lipite de pieptul meu cald, răscoliți din când în când de sirenele ambulanțelor care probabil aduceau cazuri grave de COVID. Eram în lockdown. Am stabilit să păstrăm legătura. Trupul ei avea ceva indecent în el, ceva ce voiam să consum până la epuizare. Ne-am mutat împreună după câteva luni, mai mult ca o provocare pe care mi-a aruncat-o ea. Dacă mă mutam în apartamentul ei puteam să reduc cheltuielile. Mă convinsese cu niște calcule simple care pentru mine nu existaseră până atunci. Mi-am închiriat garsoniera din Dristor și m-am mutat pe bulevardul Ștefan cel Mare. Evident mai era și Maia, fiica ei de doisprezece ani care mă privea tot timpul cu subînțeles ca și când știa substratul relației mele cu Ina. Sau poate era neîncredere pentru că m-a întrebat o dată ce părere am despre relațiile pe termen lung. Întreb pentru o prietenă, a adăugat repede. Am încercat să fiu cât mai sincer cu putință și i-am zis că depinde de la caz la caz, că unii sunt făcuți pentru relații pe termen lung, alții nu. Nu mi-a zis nimic. I-am întins pachetul cu țigări și s-a înroșit toată, dar a luat. Ina nu știa că fumează și am păstrat chestia asta ca o chestie a noastră, our thing, și din ziua aia ori de câte ori ne nimeream singuri pe acasă fumam împreună și mai vorbeam despre relațiile altora, despre încălzirea globală și, inevitabil, despre sfârșitul lumii.
Sfârșitul lumii era subiectul preferat de discuție al Inei. Uneori aveam senzația că asta și căuta pe Bumble, un mod distractiv de a-și petrece sfârșitul lumii, sex în cât mai multe locuri și în cât mai multe poziții. Îmi convenea. Pentru prima dată aveam senzația că cineva îmi organizează viața în timp ce mă fute de îmi sar creierii pe pereți și asta îmi plăcea. Îmi plăcea și puștoaica, Maia. Aproape că îmi doream să fac și eu un copil cu Ina, dar nici nu încăpea în discuție subiectul. Ina se judeca aspru și se acuza de multe ori de egoism, că nu ar fi trebuit să o aducă pe Maia pe lume, cu toate anxietățile din jur, cu încălzirea globală și cu poluarea care nu făceau decât să aducă suferință generațiilor care veneau. Ăștia mici plăteau pentru distracția și confortul în care trăiseră bunicii și părinții lor, spunea. Când am văzut-o plângând mi s-a părut dintr-odată foarte urâtă, parcă îmbătrânise sub lacrimile alea cu vreo zece ani. Balenele ucigașe atacau acum niște pui de focă pe un mal pietros al oceanului.
— Băi, ce scârbe sunt balenele ucigașe, atacă doar pui, spuse cu ciudă ștergându-și lacrimile. Și când te gândești că îmi plăceau într-o vreme. Știi, filmul ăla, Free Billy, cu o balenă d-asta?
— Free Willy, i-am zis sprijinind peretele.
— Dracu’ să-l ia. Era simpatică balena în film, cum sărea peste copilul ăla și evada în ocean, mai ții minte?
— Parcă.
— Se ducea să mănânce pui de balenă, dar au uitat să zică, spuse Ina.
M-am dus în bucătărie și mi-am aprins o țigară gândindu-mă la pielea lucioasă a balenelor ucigașe care avea ceva din pielea lucioasă de pe sânii vecinei de la doi. Am intrat pe Facebook și m-am pierdut pentru o vreme printre postări, niște resturi radioactive ale vieților oamenilor. Apoi a intrat Ina.
— Iar stai pe Facebook? Du-te și ia și tu o sticlă de vin că Maia doarme la o colegă în seara asta, a spus cu o voce jucăușă, tristețea rămăsese undeva în oceanul cu balene din televizor.
Știam ce înseamnă asta, sticlă de vin roșu, Maia doarme la o colegă. M-am executat rapid. Mi-am pus niște blugi și am ieșit până la Mega. Pe scară era beznă. Mi-am aprins lanterna de la telefon. Am trecut pe lângă mai mulți saci de gunoi lăsați în dreptul ușilor. Mirosea greu. În perioadele cu becuri arse unii își lăsau gunoiul în fața ușii cu zilele. Erau mulți bătrâni care după toate valurile de COVID se temeau să iasă din casă sau pur și simplu nu puteau și așteptau să vină femeia de serviciu să culeagă sacii menajeri. Dar femeia venea o dată pe săptămână, așa că mirosul devenea deseori insuportabil. Când am ajuns la etajul doi am simțit un miros de parfum intens. O ușă s-a deschis și a apărut Anelize îmbrăcată în haine de stradă, o pereche de blugi și un tricou pe care scria GUCCI mare pe piept. Ochii ei blânzi s-au oprit asupra mea pentru o fracțiune de secundă.
— Ah, nu v-am recunoscut din cauza măștii, a spus, vă rog din suflet, puteți să mă ajutați cu astea până jos? a adăugat și a împins cu piciorul spre ieșire două sacoșe mari de rafie pe care scria Scandinavian Fine Living. Sunt haine pentru niște copii. Le duc la un centru pentru copii.
Era trecut de ora 8 seara. Probabil că centrele pentru copii erau deschise mai ales seara când anxietățile sunt mai mari și copiii abandonați au mai multă nevoie de atenție. Am pus mâna pe una din sacoșe și m-am gândit că nu toate balenele ucigașe mănâncă pui de balenă albastră. Până jos am inspirat adânc parfumul ei și i-am luminat calea, mai bine zis fundul și m-am gândit la ce spunea Ina cu videochatul, vedeam vibratoare intrând și ieșind, manichiura ei perfectă răscolind pliuri umede. N-avea cum.
— Aveți suflet bun, am spus eu și mi-am dat masca jos ca să îmi vadă zâmbetul.
Ne-am oprit lângă un Mercedes alb care avea numere de Republica Moldova. Când a deschis portbagajul am văzut pe mocheta neagră coperta romanului Idiotul de Dostoievski. A stat doar o fracțiune de secundă la vedere. Anelize a pus repede una din sacoșe peste el și acum printre vibratoare și lubrifiante apărea și această carte, deschisă, închisă, mirosind a parfum și a sex.
— Să știți că sunt vaccinată, a spus Anelize, două doze, și m-a atins pe umăr cu o compasiune ciudată. Nu vă faceți griji.
Era încă destul de cald afară, chiar dacă era octombrie, dar mâna ei părea și mai caldă și mi s-a părut că pentru o fracțiune de secundă urcase pe sub mâneca tricoului meu pe piele. Nu mai țineam contul valurilor de COVID care se abăteau asupra populației. Purtam masca mai mult din reflex și pentru Ina care era foarte anxioasă. Aș fi vrut să îi explic că nu mi-e frică de virus, că nici nu prea credeam în el, dar Mercedesul ei s-a topit în noapte lăsându-mă cu multe lucruri nespuse și cu dorința de a o întreba cu ce se ocupă. Simțeam că ar fi putut fi foarte sinceră cu mine. Că mi-ar fi putut spune orice cu aceeași naturalețe cu care mă atinsese pe umăr. Și orice ar fi fost aș fi putut-o înțelege. Sfârșitul lumii lucra și în mine. Și acum și Dostoievski. N-avea cum să fie videochatistă. Sau avea, de fapt, de ce nu?
CARTEA
„Proza scurtă a lui Bogdan Răileanu are ceva din Wells Tower, iar despre Wells Tower s-a scris că e cea mai bună dovadă că America nu are nevoie de un au-delà suprarealist, America e deja au-delà, trebuie doar să o descrii în amănunțime. În Picioare de lotus această impresie înșelătoare vine dintr-o tehnică subtilă, a colajului. Lumea văzută de Ion B. ar putea fi aici Viața văzută de Bogdan R. Abil și inteligent, autorul decupează și lipește detaliile unei lumi care e tot timpul cu câteva minute înainte de dezintegrare. Și în această tornadă de nume, locuri și lucruri uluitoare se întâmplă să ai parte și de câte o minune. Fie că e vorba de un Iisus care seamănă cu Vincent Gallo, fie doar de un colț de balcon spre plajă în Spania, la Tarifa, unde poți să stai seara târziu și să adulmeci vântul.“ (Augustin Cupșa)
AUTORUL
Bogdan Răileanu a debutat în 2015 în revista „Iocan“. În 2017 a publicat la Editura Polirom volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele, nominalizat la premiile „Observator cultural“, categoria Debut, și la Premiul „Iocan“. Au urmat romanele Dinții ascuțiți ai binelui (Humanitas, 2018, selectat pe lista scurtă a Festival du premier roman de la Chambéry și nominalizat la premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România), Teoria apropierii (Humanitas, 2019, nominalizat la premiul pentru proză al „Ziarului de Iași“) și Să nu lași moartea să te găsească (Polirom, 2020). În 2022 a publicat în colecția Biografii romanțate a Editurii Polirom romanul Preda. Adevărul ca o pradă. Lucrează în publicitate și continuă să scrie în timpul liber proză scurtă și proză mai puțin scurtă.