E o practică recurentă orientarea scenariștilor și a regizorilor de film către bătrâna scenă, de unde preiau piese de teatru pe care le adaptează în versiuni pentru marele ecran.
În Freud’s Last Session/ Ultima ședință a lui Freud, acțiunea se petrece în septembrie 1939, la Londra, într-un moment de cumpănă în istoria globală. Lucrarea de ficțiune e o polemică savuroasă între două personaje din generații diferite, intrate ulterior în dicționarele de specialitate – Sigmund Freud și C.S. Lewis, despre credință și divinitate pe fundalul acesta macro, de turbulențe majore ale umanității, și la scară micro, de turbulențe familiale (boala incurabilă a lui Freud, dependența exagerată a Anei, fiica lui lesbiană, față de figura paternă – perfect psihanalizabilă etc.).
Filmul, indiscutabil regele artelor în prezent
Filmul este superb la nivelul prestațiilor actoricești (Anthony Hopkins e Freud, Matthew Goode e C.S. Lewis), al filmărilor, al ritmului interior, al alternanțelor subtile între istoric, științific și personal. Scenariul a pornit de la piesa lui Mark St. Germain, care a plecat la rându-i de la o idee din romanul The Question of God de Armand Nicholi. Varianta cinematografică a fost dezvoltată de St. Germain și Matthew Brown, regizorul. Colaborarea lor e ilustrativă pentru fluiditatea ficțiunii, despre cum, în culturile orientate evident către piață, o creație de succes dintr-o zonă este adaptată și de altele la propriile mijloace de expresivitate.
Atuul? Opera e deja verificată axiologic. Scopul? Lărgirea vizibilității. Adresabilitatea unui roman vizează anumite categorii de cititori, mai restrânse numeric. Sălile de spectacol o măresc la câteva sute pe fiecare reprezentație. Însă cinematografia o expandează de-a dreptul în sălile de proiecție, pe rețele de difuzare online, în cadrul festivalurilor. E unul dintre motivele pentru care un succes care aparține unui gen mai puțin popular ajunge strămutat în film, indiscutabil regele artelor în prezent.
Garderobierul/ The Dresser e un alt argument solid pentru premisa articolului meu. Acum îmi dau seama că în toate cele trei exemple – mai urmează unul – rolul principal de pe marele ecran îi aparține Anthony Hopkins. Un actor cu un control creativ desăvârșit în privința construcției de personaj.
Una dintre cele mai bune ale secolului
Prima versiune cinematografică a piesei lui Ronald Harwood datează din 1983, Albert Finney îl juca pe actorul afectat de senectute care făcea eforturi mari în culise pentru a-l întruchipa grandios la rampă pe regele Lear; iar în pielea personajului Norman, garderobierul său, intra actorul Tom Courtenay. Versiunea la care mă refer acum e gândită pentru micul ecran și a fost făcută în 2016. Focusul e împărțit între vedeta companiei teatrale și garderobier (Ian McKellen), a cărui loialitate e fără margini. Textul lui Harwood e bine scris, oferă o perspectivă prin gaura cheii asupra culiselor unei arte strălucitoare la rampă, dar cu multe turbioane dincolo de ea. Natura complexă a artiștilor, dificultățile profesionale, nevoia exagerată de-a se afla mereu în centrul atenției, egolatria sunt doar unele dintre ele. Tandemul celor două personaje, al celor doi actori, e de zile mari, din construcția dramaturgică lucrurile stau așa, acțiunile scenice se arhitecturează pe acest duet de forțe egale, la unison.
Și, cum ziceam, exact același Anthony Hopkins joacă și în varianta filmică a piesei Tatăl de Florian Zeller, parte din „trilogia familiei“ a francezului – Mama (2019, cu Isabelle Huppert) și Fiul (2023). Despre Tatăl, „The Times“ scria că e una dintre cele mai bune ale secolului; de altfel, lucrarea a obținut nenumărate distincții. Iar spectacolul făcut pe baza ei s-a jucat în West End vreme îndelungată. De fapt, cam în toată lumea, inclusiv în România, la Teatrul Bulandra, cu Victor Rebengiuc, într-o formă de zile mari (regia e a lui Cristi Juncu), fiind declarat ultimul rol asumat de talentatul nostru actor.
Trecutul propriei familii
Tatăl, filmul, regizat chiar de Zeller (2020), a fost prima lui încercare de gen. Artistul pare un talent multilateral, a sporit enorm popularitatea acestui text care jonglează cu percepția asupra lumii a unei persoane afectate de demență, confuzia planurilor real-imaginar, conexiunile cu propria fiică (magistrală și Olivia Colman), ambiguitatea identitară, drama celui afectat și a celor din jur. Perspectivele real/ maladiv sunt perfect stăpânite de Zeller, personajele sunt conturate fără cusur. Rotten Tomatoes, platforma care însumează aprecieri critice și cotează producții cinematografice, i-a dat o notă foarte mare: 98% din 165 de cronici au fost laudative, cu o evaluare medie între 8,50/ 10.
Zeller a obținut toate marile premii ale genului (în Franța, Les Molières, Premiul pentru Teatru al Academiei Franceze, lauri în SUA, UK, Brazilia, Spania), dar și pentru film (Cesar, Oscar pentru adaptare scenariu, Bafta, Golden Globes). Nu-i de mirare că Fiul a fost și el ecranizat recent, cu Hugh Jackman în partitura titulară.
Tracy Letts, August. Osage County/ Acasă în miezul verii, filmul cu Meryl Streep și Julia Roberts, le-a adus ambelor interprete nominalizări la Oscar. Piesa (a luat în 2008 râvnitul Pulitzer pentru Best Drama) avusese premiera la Chicago cu un an înainte, la Steppenwolf Theater, o serie de câteva luni, full house. Cum se întâmplă în SUA, a fost un text comisionat, scris exact pentru actorii din trupă, un hit, s-a jucat și pe Broadway, a atras o mulțime de premii, cele mai importante pentru teatru dincolo de ocean, dar și în Marea Britanie, unde s-a montat la National Theatre. Celebritatea adevărată a adus-o ecranizarea (2013). Intriga se bazează pe aspecte din trecutul propriei familii, a declarat dramaturgul.
Caracterul intimist, discursiv al scenariilor, însușiri care țin de propriul teatrului, numărul relativ mic al personajelor, accentul pe dialoguri în raport cu acțiunile, locațiile, de regulă, interioare, care nu necesită bugete imense sunt alte câteva dintre argumentele care îi țin pe producătorii de film cu ochii ațintiți către scenă.
Galerie foto
