Când mă gândesc la muzică, obsesia mea se oprește asupra instrumentelor de suflat, singurele care nu pot fi deconectate de la aparatul care le ține în viață – corpul uman. Sunt de o dezarmantă sinceritate, pentru că poartă în ele fiecare trăire, fior, bucurie, neliniște, tristețe, iubire, dezamăgire sau ce mai simte și adună un artist în suflarea lui. Nu poți minți când cânți la o trompetă, un saxofon, trombon, flaut, o muzicuță etc.
O ultimă lecție de sinceritate ne-a oferit-o Miles Davis, reducția obsesiei mele, când, în cele din urmă, s-a uitat înapoi. Renunțând la mania de o viață întreagă pentru noutate și tinerețe, Miles Davis a acceptat în 1991 să interpreteze capodoperele istorice de la mijlocul carierei pe care le înregistrase cu aranjorul Gil Evans cu 30 de ani mai devreme.
Înregistrat în Elveția, cu doar câteva săptămâni înainte ca Miles să fie spitalizat pentru ultima oară, albumul Miles & Quincy: Live at Montreux este, pur și simplu, cea mai rafinată muzică a tragediei ce urma să se întâmple. Să nu ne înșelăm însă: aceasta nu este o petrecere și nici nu este o lucrare de virtuozitate miraculoasă de final de carieră. Este ceva și mai rar: o expresie muzicală aproape insuportabil de onestă, fără scuze sau rușine a slăbiciunii, a vârstei și a durerii.
Cu tonul său mercurial redus la un geamăt fragil, Miles intră și iese din aranjamentele orchestrale efemere ale lui Evans, inclusiv Miles Ahead, Blues for Pablo și Summertime, toate dirijate de Quincy Jones, după cum îi dictează spiritul și puterile. La pasajele mai dificile, trompetistul de rezervă Wallace Roney, unicul tutoriat de Miles, preia controlul. Pe alocuri, Miles doar stă pe loc, dar rămâne neschimbat; sfidător, chiar și în reflecție, el spune: „Uitați-vă, nenorociților, sunt un bătrân obosit. So what?“.
Respirația trompetelor
Dar nu toate trompetele respiră așa cum ne-au obișnuit Miles, Dizzy Gillespie, Freddie Hubbard, Chet Baker, Donald Byrd, Arturo Sandoval, Christian Scott aTunde Adjuah, Ambrose Akinmusire și mulți, mulți alții.
Există două trompete care sună altfel și îi aparțin faraonului Tutankhamon.
Tut, cum îi spuneau prietenii, avea două trompete în mormânt. Una era făcută din argint, lungă de vreo 6 metri, iar cealaltă, doar de 5, era din bronz sau cupru (nu a fost supusă unei analize metalurgice pentru a determina care dintre ele, nu știm exact, asta e, rămânem la esență).
Trompeta de argint a fost în mod clar mai importantă pentru Tut – și nu doar pentru că numele său a fost inclus în designul delicat. Nu, ci pentru că a fost găsită chiar în camera funerară – în timp ce trompeta de bronz sau de cupru a ajuns doar până în anticameră. Trompetele din mormântul lui Tut nu sunt doar cele mai vechi trompete care au supraviețuit din Egipt, ci și cele mai vechi trompete operaționale din lume. Și știm că sunt funcționale, pentru că cineva chiar a cântat la ele.
O singură notă bună
Întâmplarea asta extraordinară – și probabil nebunească – a avut loc în cadrul unei emisiuni BBC din 16 aprilie 1939. Un trompetist al armatei britanice, pe nume James Tappern, a stat în fața unui microfon de studio, a introdus o portavoce modernă în trompetele vechi de 3.500 de ani și a făcut muzică. Aproximativ 150 de milioane de oameni au ascultat emisiunea în timp ce el cânta fanfare compuse din doar trei note.
Dar această performanță este înșelătoare, aceste trompete antice sunt capabile să cânte doar „o singură notă bună“ – în cuvintele compozitorului Percival Robson Kirby, care a încercat o interpretare anterioară în timpul unei vizite la Cairo în 1933. Kirby a fost supărat de emisiunea difuzată ulterior de BBC, care a prezentat o interpretare înșelătoare a muzicii antice egiptene pentru trompetă.
Această muzică nu trebuia să fie frumoasă. Plutarh ne spune că unele orașe din Egiptul antic au încetat să mai folosească trompetele pentru că acestea sunau ca un răcnet de măgar. Dar acest lucru nu prea conta pentru Tut – trompetele lui aveau un scop mult mai important decât să cânte Owl Song, rafinatul album al trompetistului Ambrose Akinmusire, de exemplu. Egiptenii antici credeau că aceste trompete aveau proprietăți magice.
Partea haioasă este că și unii egipteni moderni sunt de acord. Când trompeta din bronz/ cupru a fost furată în timpul revoltelor egiptene din 2011, curatorul muzeului a avertizat că „de fiecare dată când cineva suflă în ea, apare un război“, moment în care vă rog să vă aruncați cărțile de istorie, deoarece se rescrie, după cum urmează: cu doar o săptămână înainte de revoltele din Primăvara Arabă, un membru al personalului muzeului ar fi făcut exact acest lucru în timpul unei sesiuni de fotografiere și, în curând, au apărut violențe pe străzi.
Potrivit tradiției populare, același lucru se întâmplase înainte de Războiul de Șase Zile din 1967 și de Războiul din Golf din 1991. Și, bineînțeles, celebra emisiune BBC din 1939 a avut loc cu, exact, ați ghicit, cinci luni înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
O altă reprezentație a fost încercată în 1941, deși, de data aceasta, a fost folosită o replică a trompetei de argint, deoarece originalul fusese deteriorat în încercarea anterioară. Dacă dăm crezare superstițiilor, acel sunet din 1941 al trompetei lui Tut a dus la Pearl Harbor și la intrarea SUA în cel de-al Doilea Război Mondial în luna decembrie a aceluiași an. Ha!
Viața de apoi
Acestea sunt povești colorate, e just, dar nu ne ajută să înțelegem de ce un faraon egiptean a cerut o trompetă în mormântul său. Întâi, trebuie să înțelegem ce făceau trompetele în antichitate. Încă de atunci, acestea erau folosite în mediul militar. Este un instrument zgomotos, util în semnalizare, cu un sunet înfricoșător. Utilizarea trompetelor în război este bine documentată. Imagini din timpul lui Ramses al II-lea și al III-lea, de exemplu, arată trompetiști în scene de luptă reale sau, pășind în alte zone geografice, găsim practici similare, trompeta nafir din Maroc fiind folosită tot în timpul angajamentelor militare.
Trecem peste războaie, sincerități și ne oprim la utilizarea trompetelor în procesiunile religioase, căci zeilor le plăcea totuși sunetul de trompetă. Cel mai revelator indiciu provine dintr-o imagine care arată o femeie – aproape sigur Isis – cântând la trompetă pentru zeul Osiris, care pare să verse lacrimi. Osiris este zeul morților. Prin urmare, egiptologii au presupus că muzica de trompetă era asociată cu învierea și viața de apoi.
Desigur, acest lucru nu ar trebui să surprindă pe nimeni, deoarece aceeași credință este adesea exprimată în vremurile noastre. Legătura dintre trâmbițe și înviere este afirmată în mod clar în Biblie, iar mulți creștini anticipează că trâmbița va suna și morții vor învia. Amin, ce să mai zici?! Există multe trâmbițe magice, deci speranța n-a murit, și în alte sisteme de credință antice – poate cel mai cunoscut este shofarul folosit în ritualuri și care a dărâmat zidurile Ierihonului, așa cum este descris în Cartea lui Iosua.
Aceste chestiuni ne ajută să înțelegem de ce Tut avea trompete în mormânt. O ipoteză grăiește așa – trompeta de argint din camera sa funerară trebuia să ajute la învierea lui în viața de apoi. Trompeta mai mică, din bronz sau cupru, din anticameră, avea o utilizare mai mult militară, fiind concepută pentru protecție, semnalizare, ce l-o fi semnalizând, mort cum era, nu știu.
Deci trompetele lui Tut nu erau pentru divertisment. Faptul că au doar „o singură notă bună“ este revelator în acest context. O singură notă nu face mare lucru la petrecere sau la discotecă, dar ar putea fi suficientă pentru a învia morții.
Cheers!
P.S.: Cel care a furat trompeta de bronz/ cupru a dus-o înapoi, deci să ne liniștim, nu mai suflă nimeni, sfârșitul lumii mai așteaptă.