Imi placea enorm afisul acela care ocupa peretele de la bucatarie, pentru ca puteam fantaza cit pofteam, imaginind calatorii interzise (linga acest afis se gasea un altul, la fel de mare, cu un lan intins de lavanda, in Provence).
Intr-una din diminetile mele de dascalita chinuita, am visat acest vis, dar l-am visat cumva incrustat in carne, pentru ca trei zile si nopti am trait sub clar-obscurul lui, fara sa stiu de mine: nu stiu nici macar acum, dupa douazeci si doi de ani, cum mi-am tinut orele sau cum am facut naveta dintr-un oras intr-altul. Se facea ca ma aflam intr-un soi de raliu care implica doar doua automobile, pe traseul circular-spiralat de pe Mont Saint-Michel, si ca eram urmarita de un strigoi. Eram intrucitva infricata si goneam cu masina de curse, dar la fel gonea si urmaritorul meu, fara sa fie limpede ce doreste. Nu mai aveam mult pina in virful muntelui cind, intr-un fel sau altul, ar fi trebuit sa ne oprim sau sa ne ciocnim. Pe la jumatatea muntelui insa, masina de curse a strigoiului m-a depasit, si atunci am simtit o durere tulbure in torace si o ruptura in inima, caci urmaritorul meu, al carui chip nu l-am zarit niciodata, avea un par roscat (ca matasea uscata a porumbului) lung de vreo 3 metri. Parul acesta filfiia in afara masinii sale, invelind din cind in cind si masina mea, atingindu-ma, invaluindu-ma si chiar bolborosind.
Era un par magic. Era moale si stralucea, dar in acelasi timp avea tarie de bici. Iesea din el o lumina ca aceea a rasaritului de soare si a apusului la un loc. Am fost pe loc hipnotizata de acest par al strigoiului, care avea o energie inefabila, alunecoasa si care ma luase captiva. Fireste ca nu am putut scoate nici un cuvint, ca nu am vorbit deloc in vis, intrucit ceea ce conta era doar atingerea acelui par care ma inlantuise, imi acoperise fata, acoperise masina de curse, ba chiar ajunsese sa tapeteze si strada pe care goneam la nesfirsit, ca sa ajungem pe virful muntelui. De fapt, nu am mai ajuns acolo niciodata, pentru ca visul meu s-a incheiat in extaz. Eram atit de inminunata de parul strigoiului incit mi-am pierdut memoria. Eram ca o pupa. Poate ca parul acela smulsese viata din mine, poate ca eram moarta, poate ca ma purtase prin alte lumi. Nu stiu. Senzatia aceea de extaz, cu parul roscat al strigoiului tapetind drumul pe muntele Saint-Michel, acoperindu-mi fata si invesmintind masina mea de curse a durat trei zile incheiate in care, repet, habar nu am cum am trait si ce am facut. Nu am vazut niciodata chipul strigoiului si, de fapt, cred ca acea faptura nici nu avea chip. Era toata din par.
De visul acesta imi aduc aminte uneori, fiindca inca el este cumva in mine. As fi curioasa sa aflu ce am facut si ce am vorbit in cele trei zile si nopti cit am fost captiva parului roscat, lung de trei metri. Pentru ca de trait am trait cumva si la suprafata, chiar daca nu am o memorie in acest sens.