Ajunsă la al doisprezecelea roman, Elif Shafak continuă să dea adâncime unor teme care au preocupat-o dintotdeauna: strămutarea, moștenirile culturale îngreunate de secrete din trecut, dezrădăcinarea ca efect al unor traume istorice sau condiția marginală a unor voci deposedate, care își găsesc, în cele din urmă, o cale de a-și afirma propriile experiențe, marcate adesea de violență atroce.
Insula copacilor dispăruți condensează, chiar de la titlul, istoria unui loc stigmatizat de mari violențe politice, care au avut drept consecință o avalanșă de dispariții și tragedii. Este vorba despre Cipru și tulburările care au marcat istoria acestei insule, divizate printr-o linie verde ce delimita, violent, comunitatea etnică greacă de cea turcă. Acțiunea romanului, care are în fundal atrocitățile petrecute pe insulă în anii ’70, ce au culminat odată cu invazia trupelor turce, se mișcă temporar pe trei paliere: unul e trecutul sângeros, ale cărui răni refuză să se închidă în timp, altul e plasat în Londra anilor 2000, iar cel de al treilea, tot în Londra, dar în anii 2010.
Personajul în jurul căreia se desfac nenumăratele pliuri ale poveștii e o adolescentă, Ada, al cărei nume, pe limba mamei ei, înseamnă „insulă“. Ada e crescută de tatăl ei grec, Kostas Kazantzakis, are șaisprezece ani, învață la un liceu din nordul Londrei și de curând și-a pierdut mama, pe Defne. Defne era turcoaică și l-a cunoscut pe cel care avea să fie tatăl Adei în Cipru, unde au trăit o idilă interzisă, blamată de familiile și comunitățile etnice diferite din care veneau, puternic ostilizate la acea vreme. Mare parte din trecutul excavat în acest roman are legătură cu povestea de iubire dintre Defne și Kostas și despre violența care a marcat-o definitiv, iar Ada ajunge, astfel, să înțeleagă lucruri esențiale despre propria istorie.
Istoria e un concept cheie în acest roman, inserat devreme în algoritmul ficțiunii. Ada, de pildă, e introdusă în roman în timpul unei ore de istorie, când are o ieșire necontrolată: în cadrul unei discuții despre moșteniri de familie și trecut, începe să țipe și nu se poate opri. Momentul, care mai târziu o va umple de anxietate, e filmat de colegi și ajunge viral pe internet, spre disperarea ei. Lucrurile capătă noi nuanțe, însă, după ce necunoscuți din întreaga lume încep să-i copieze gestul, în semn de solidaritate și adeziune la nevoia de a urla, într-un mediu care sufocă, neagă și șterge atât de mult.
Memoria arborilor
Șters a fost și pentru Ada însăși trecutul familiei: pentru a o feri de suferință, nu i s-a spus nimic despre violențele din Cipru, nimic despre povestea de dragoste dintre părinții ei, care a provocat ruptura definitivă de propriile familii, nimic despre povara pe care mama ei a purtat-o ani lungi, până când a cedat. Pentru a dezgropa falii sensibile din urmă, în scenă e introdusă vocea unui copac: o smochiniță pe care părinții Adei au salvat-o din Cipru și au replantat-o în curtea lor din Londra. Tatăl Adei, Kostas, e cercetător botanist, fascinat de viața copacilor și mai ales de semnele rezistenței și ale traumelor pe care le stochează arborii în memorie și le trec generațiilor viitoare. Smochinița, care în roman capătă voce și va trona peste capitole întregi, e un astfel de exemplar, care a trăit multe, a văzut și bucurie, și distrugere și a supraviețuit, ca și părinții Adei, strămutată din Nicosia atât de dragă ei.
Vocea smochiniței e un comentariu amar la adresa rapacității cu care oamenii sunt gata să se distrugă, în loc să creeze rețele invizibile de sprijin, cum fac copacii. Tot vocea ei readuce trecutul la viață. Smochinița, cu un rol atât de important în economia romanului, fusese o prezență centrală într-o tavernă din Nicosia, un loc vesel și iubit, Smochinița fericită, deschisă în anii ’50 de doi bărbați, Yusuf și Yiorgos, un turc și un grec – alăturare greu de acceptat în vâltoarea distrugătoare ce va urma în doar două decenii. Smochinița fericită fusese și locul întâlnirilor clandestine dintre Kostas și Dafne. Istoria retrezită la viață de smochiniță e, de altfel, parte din propria biografie vegetală: a venit pe lume în 1878, anul în care sultanul Abdul Hamid al II-lea a cedat administrarea insulei Cipru Imperiului Britanic, în schimbul protecției acordate de regina Victoria împotriva agresiunilor rușilor. Viața copacului și a insulei sunt întrețesute, așa că smochinița depune mărturie pentru un trecut la care a asistat, cum ar fi, de pildă, transformarea Ciprului în colonie britanică. După Primul Război Mondial, când Imperiul Otoman și cel Britanic erau pe poziții inamice, britanicii au anexat Ciprul. Militanții pentru unirea cu Grecia (EOKA – Ethniki Organosis Kyprion Agoniston – organizație naționalistă cipriotă greacă) au trecut la atacuri violente împotriva instituțiilor colonizatorilor, a etnicilor turci, dar și a grecilor moderați sau de orientare comunistă.
Organizațiile extremiste turce au început să riposteze și în foarte scurt timp întreaga insulă avea să se transforme în teatrul unui război civil devastator. Anii ’60 au fost marcați de violențe constante, care vor continua și după lovitura de stat din Cipru executată de Garda Națională Cipriotă și orchestrată de gruparea extremistă cipriotă greacă. Va fi îndepărtat de la putere arhiepiscopul Macarie al III-lea, primul președinte al Republicii Cipru, în favoarea unui ultranaționalist cipriot grec. Pentru a restabili balanța, ostilă minorității etnice turce, Turcia invadează insula în 1974 și urmează un război sângeros între cele două comunități etnice. Insula va ajunge să fie împărțită între nord și sud de Linia Verde, păzită de trupe ONU, care va separa cele două comunități etnice.
Legături invizibile, imposibil de rupt
Drama insulei, care s-a strecurat masiv și în viețile părinților Adei, e adusă la lumină mediat: o dată prin vocea unui copac, apoi prin vocea mătușii Meryem, sora lui Dafne, care vine pentru prima dată în vizită la Ada și Kostas și încearcă să repare niște povești la fel de sfâșiate ca insula de unde au început.
Cartea e o pendulare constantă între vârste și perioade, într-un ritm care umple treptat golurile și completează sensurile. Privirea e una postcolonială, pentru că denunță ravagiile colonialismului, care a contribuit la creșterea unor facțiuni locale ultranaționaliste – formațiuni extremiste ale căror acțiuni au dus la masacru. Fiind o poveste de iubire și o poveste de familie, Insula copacilor dispăruți e, în același timp, o meditație despre moarte, pierdere și dispariție, dar și despre costurile pe care politicul le generează pentru fiecare ființă, fie că e om ori pasăre, sau pentru fiecare arbore. Întregul viu e prins în oscilațiile unui țesut politic problematic, totul e interconectat prin legături invizibile și imposibil de rupt, în ciuda timpului și a strămutărilor, iar asta e una dintre demonstrațiile care se desprind firesc din această nouă ficțiune marca Shafak. Rolul pe care îl rezervă vieții vegetale pe insulă, descrierile senzoriale, care înregistrează un întreg peisaj olfactiv, întregesc perspectiva și creează un contrast puternic cu câmpurile distrugerii și ale morții. La fel, perspectiva narativă cedată copacului, al cărui câmp perceptiv diferă de unghiul tuturor celor implicați în evenimente, dinamizează acțiunea și modulează greutatea tensiunii.
Elif Shafak a reușit din nou să acomodeze o istorie dură și complexă în materialul maleabil al ficțiunii și să deschidă, fără urmă de didacticism, noi întrebări despre dinamica mereu activă dintre prezent și trecut, oricât de străin, oricât de îndepărtat.