Emil Brumaru: La Dolhasca in primii ani, umblam cu o sareta prin satele comunei, cea mai mare din judetul Suceava… Invatasem sa strunesc singur iapa blinda, cu ochi langurosi, parca indemnindu-ma la pacate nelumesti, cu crupa imbietoare, saltata in trapuri dumnezeiesti, coada nervoasa, aruncata dulce in parti, sa-i apere misterul de mustele albastre, insistente… si coama tesalata cochet de vizitul spitalului… Era un deliciu al vietii mele de doctor plecat la vaccinari… Culmea e ca nu-mi amintesc cum o alintam… numele ei… stiu ca o injuram lung, inflorat, cu duiosie… iar ea itea urechile a pricepere si acceptare…
V.D.N.: Trebuie sa va amintiti numele…
E.B.: Cred ca Lisca… Eu o indemnam, hatuind-o abia simtit (era extrem de sensibila la semnale!), hai Lisca! hai Frisca!!! Avea o inspumare indecenta si parfumata… Am haladuit cu ea prin Valea Poienii… unde era o padure nesfirsita… iarna…
V.D.N.: Cum tremura botul catifelat al calului, cind iti apropii palma sa il mingii! Aveam, undeva, un calut negru care necheza de dupa gard cind ma vedea culegind iarba. Dadea nerabdator din copite cind ma apropiam, si-mi pupa miinile intruna, dupa ce termina manunchiul. Cu sareta am mers o singura data, e ca un vis. Era la Arad, pe cind aveam 5-6 ani, si ne-am dus la spital la strabunica. In mintea mea, sareta era un fel de taxi!
E.B.: Iarna foloseam o sanie cu doua locuri, cu talpici lucioase… Imi puneam un covor gros pe genunchi, sa nu inghet, si haladuiam pina adinc in padure… Copacii aveau dantele de zapada inghetata… ma gindeam la Labis… Era un aer pur de rai sub zero grade… Clopotelul de la gitul Liscai se auzea argintiu, fragmentat de frig in clinchete ascutite, subtiri, voioase…
V.D.N.: Vreau, vreau si eu in lumea asta, in raiul sub zero grade, in sanie si cu paturica pe genunchi! Sigur nu scrieti un roman? E adevarat?
E.B.: Nu scriu un roman, e adevarat… Ma pierdeam in padurea aceea imensa, lasam pe Lisca la pas, ajungeam la o poiana larga… stam un timp, ma uitam, ma uitam, era ca o feerie, ca un basm… Apoi ma intorceam infrigurat… ma patrundea gerul… De fapt, in jurul Dolhascai, erau paduri nesfirsite… Si la o margine Siretul… Iar chiar pe linga casa unde stam, mai in spate, unde zacea si o piua veche, stricata, curgea Somuzelul… acolo prindeam porcusori, niste pesti mici ca degetul, cu o undita rudimentara, confectionata de mine… Ii prajeam, Scamosila si Muteasca erau innebuniti dupa porcusorii astia prajiti in faina de porumb… Miorlaiau, sareau in doua labe sa mi-i scoata din punga, le se zurleau cozile de pofta, parca da un amok in ele… Scamosila facea salturi disperate pina la tigaia unde ii preparam, in uleiul incins, pe aragazul cu butelie… Din fericire nu ajungea…
(va urma)