Război și teroare, putere și morală, ostracizare și dragoste, dar mai ales libertate – teme perene, care privesc omul indiferent dacă vorbim despre astăzi sau despre neolitic, dacă vorbim despre Venus din Willendorf sau despre Hannah Arendt. Și cu siguranță la fel stau lucrurile dacă ar fi vorba de omul de Cro-Magnon sau cel de Neanderthal.
De altfel, știm că sunt dovezi tot mai numeroase a amestecului dintre neanderthalieni și sapienși, pentru a duce până în ziua de astăzi la drăguțul melanj pe care îl întruchipăm noi, homo sapiens sapiens. Astfel încât, dacă Grigore Ureche scria în letopisețul său că „toți de la Râm ne tragem“, azi putem spune că, într-un fel sau altul, toți ne tragem și de pe valea Neanderului. Căci denumirea vine din vale din nemțescul thal. Și, cum se practică, o cultură (arheologică) sau o descoperire își ia numele după locul unde a fost identificată pentru prima dată. De aici și numele celor de la noi: Gumelnița, Vădastra, Starčevo-Criș, Cernavodă și toată pleiada, de la Hamangia la, evident, Cucuteni.
După dispariția homo neanderthalensis se impune homo sapiens fossilis, care nu mai stă la vale, ci tot crește. Este firesc ca, după cum ar spune Andrei Crăciun, unii de pe plaiurile noastre să fi devenit sapienși întru totul. Sapienșii fiind, prin definiție, opuși sapiențialilor. Iar în vremea postadevăr prin care trecem nu putem să nu ne gândim la ei, la fel cum Hannah Arendt se gândea la contemporanii săi, într-o altă epocă a postadevărurilor și a creșterii totalitarismelor – pe care azi, pudibonzi, le numim democrații iliberare. Căci, cum spunea ea, lumea se găsește în spațiul dintre oameni.
Dar ideea de thal rămâne valabilă până și astăzi, tot legată de oameni. În regatul Boemiei, prin secolul al XVI-lea, dinastia Iagełło era cea care deținea frâiele puterii (dinastie care, de altfel, se întinsese din Lituania în Polonia și Ungaria). Iar ultimul rege iagellon al Boemiei a fost Ludovic al II-lea, care la numai 2 ani devenea rege al Ungariei, iar la aproape 3 ani era uns și rege al Boemiei. De aici i s-a tras și porecla: Ludovic copilul. Și copil a și răposat: 29 august 1526, în Ungaria, la Mohács, are loc una dintre bătăliile care vor schimba relieful european, în care Ludovic se ciocnește de armata otomană, condusă de Suleiman Magnificul. Luptă care a dus la dispariția regelui Boemiei și la trecerea unei părți a Ungariei înspre Înalta Poartă. Cealaltă parte a fost preluată de casa de Habsburg. Și este lupta unde Ludovic, la 20 de ani, moare. Nu știa că un rege nu fuge, ci merge încet.
Între timp s-a mai întâmplat un lucru: cu zece ani înainte de confruntarea de la Mohács s-au descoperit zăcăminte de argint în Joachimsthal (azi Jáchymov, în Cehia). Iar după ce au fost exploatate o vreme rezervele din această thal, Ludovic și magnații care îl controlau au decis, ca semn al puterii, să imite groșul de aur al Sfântului Imperiu German – folosind argintul. Astfel a apărut în 1525 așa-numitul Joachimsthaler. A fost în fapt o direcție adoptată de mai multe state, pe măsură ce au fost găsite zăcăminte de argint nu doar în Boemia, ci și în Tirol sau Saxonia. De aici s-a tras decizia înlocuirii guldenilor sau a ducaților de aur cu emisiuni monetare de argint, de valoare similară – ceea ce a făcut ca moneda în sine să fie mai mare. Berea cehească avea să apară mai târziu ca monedă de schimb.
Într-adevăr, numele este greoi. Nume dat de contele Hieronymus Schlick, ca tacâmul să fie complet. Și atunci, dacă e greoi, se prescurtează. În cazul de față s-a renunțat la Sfântul Ioachim și rămânând doar cu terminația, cu valea, deci thaler.
Talerul a rămas pentru mult timp un etalon în ce privește toate monedele în Europa. Dar a devenit internațional pe o filieră neașteptată: standardul și uniformitatea talerului a inspirat dublonii spanioli. Și, cum erau de o dimensiune similară, au început să fie numiți taleri la rândul lor. Aici apare o coruptelă populară: din taler, pronunția ajunge să devieze și ajunge dolar.
Iar dublonii, dolarii, sunt prima monedă cu adevărat internațională, folosită din Asia până în Americi. Transportat spre America, ajunge să fie evaluat și ca greutate – de unde și numele de peso pe care îl poartă monedele naționale ale multor state, de la Mexic, până la Nicaragua.
În secolele XVI-XIX, dolarul spaniol a fost folosit în America spaniolă, de unde s-a răspândit și mai la nord. Așa că în Statele Unite se utilizau dublonii spanioli, peso din Mexic, lirele sterline britanice și monedele emise local. Asta până când valea care a devenit taler care a devenit dolar spaniol a fost adoptată, în 1792, de SUA. Evident că după Revoluția Americană cei de peste ocean nu aveau sentimente foarte anglofile. Astfel încât au decis să renunțe la lira sterlină cât mai repede și să o înlocuiască cu altceva – iar la îndemână ce era? O monedă care era de niște secole folosită drept mijloc de schimb în întreaga lume: dolarul spaniol. Care acum devine SUA-ist.
Și iată cum în timp dolarul yankeu nu numai că a reușit să fie standardul pieței internaționale, ci chiar în poziția în care am ajuns să îl asociem din prima cu Statele Unite ale Americii. Și așa s-a ajuns de la argintul ceh la dolarul american. Sau de la bere la baril.