Adrenalină se transferă în fiecare moment al reprezentației din titlul de pe afișul de la Teatrul Excelsior către public. E un spectacol despre trei Powerpuff Girls autohtone echipate în ținute glitter, fix în culorile super-eroinelor în miniatură sugar, spice, and everything nice, iconicul de animație transformat în ramă simbolică binevenită. Doar că traseul prin viață ne arată că una sunt visele, și, adesea, alta realitatea.
André, Animal X, A.S.I.A., Candy și hiturile care au marcat anii muzicii românești 2000, inside-uri din industria muzicală autohtonă a momentului, povara gloriei timpurii, puterea radiourilor și a televiziunii, acum a streamingului în propulsarea vedetelor, reversul celebrității, abuzurile, dependența de droguri și jocuri de noroc și încă multe altele au ajuns în raza reflectoarelor la Sala Studio a teatrului bucureștean. Scenariul și regia sunt ale lui Gabriel Sandu, îndrăzneala demersului și ingeniozitatea realizării, principalele lui însușiri.
Trei actrițe perfect potrivite pe story-ul dezvoltat – Dana Marineci, Oana Predescu și Iulia Samson, spun poveștile imaginare ale trei foste staruri efemere din muzica românească de acum aproape un sfert de veac.
Călătoria înapoi în timp e făcută smart estetic, rememorarea anilor din jurul trecerii în noul mileniu trezește memoria afectivă a privitorilor, invitând-o să privească retrospectiv, acum având distanțarea atât de necesară unei scanări relevante.
Fericirea înseamnă altceva
Artistic, moral și social se îmbrățișează plăcut în Adrenalină, o descărcare emoțională intensă declanșată de mixul sonor și vizual hiper-antrenante care te încarcă încă de la primul pas în sală, eliberat din amplificare și pe cele trei ecrane/ suprafețe de proiecție – unul, frontal, două laterale, așezate în unghiuri obtuze ca un tunel simbolic pe pereții căruia reînvie în fluxuri imagistic-acustice o întreagă lume.
Narativitatea derulează povestea fictivă a trei (încă) tinere adulte, care în vremea când aveau 14-15 ani deveniseră vedete pentru o vară, sub bagheta magică a unui producător dubios, îmbogățit din priceperea de a intui talente și de a imagina formule care să-i umple conturile indiferent ce se află în spatele onorariilor încasate, pe seama naivității acestor copile și a părinților mulțumiți să le vadă dive, imaginându-și că astfel vor avea viitorul asigurat. Numai că fericirea înseamnă altceva.
Trei puștoaice (Lalla, Tina și Sori), reunite de Tavi Pupăză (Constantin Păunescu) într-o formație dance botezată după numele pastilei care aduce fericirea (X-TASY), au avut milioane de fani un sezon. Și chiar un hit despre acest drog le aruncă în atenția publicului, pe una dintre ele, în patul producătorului, pe alta, în capcana substanțelor amăgitoare, ulterior în îndepărtata Americă, în căutarea unui alt vis, care nu se dovedește nici acela realizabil, căci jungla concurenței e nemiloasă, iar legea ei e care pe care.
Abuzul emoțional și sexual în showbiz e o subtemă a spectacolului, un alt first (relativ) al scenelor autohtone, cum ar trebui să-l prevenim, să ne pregătim să-i facem față, să-l reclamăm, care e sarcina familiei și a mediului profesional în acest sens, care a societății.
Gabriel Sandu s-a documentat temeinic, a făcut un foraj de arheologie sociologică într-un timp revolut la care, prinși în rotițele noastre de hamsteri, nu ne prea mai gândim. Însă e terapeutic să o facem, ține de igiena socială. E un foraj absolut necesar.
Strategia lui auctorială începe cu o temă care-l preocupă, la care începe să lucreze, găsește un producător, face un casting, apoi dezvoltă, rescrie, croiește estetic pentru actrițele (în cazul acesta) cu care repetă.
În Adrenalină a recurs și la inserturi de secvențe din biografia lor, flash-uri documentare ce cresc verosimilitatea (preocuparea pentru astrologie a Danei Marineci e utilizată dramaturgic), câteva intervenții ale tehnicienilor nu ne lasă să uităm că spectacolul vorbește despre realitate.
Apariția video a lui reallyrux cu o bucățică din show-ul ei Cine-i janghina? (o adaptare românească a formatului de pe Reddit Am I the A**hole?, în care se prezintă tematic povești „despre conflictele și problemele prin care treceți, urmând ca la final să dau verdictul – sunteți voi sau per- soanele implicate janghine? O janghină de om este un om cu un caracter prost, răutăcios și nesimțit. Dacă trimiteți povești vă dați acordul ca acestea să fie puse pe YouTube. Haideți pe Twitch că pierdeți multe povești juicy“, cum zice reallyrux, e o conectare de veridicitate între imaginarul din scenă și realitatea online.
Poveștile sunt faine, ritmul e bun, distribuția e super
Dependențele – bingo (uitasem că a existat în viețile multora, n-am jucat niciodată), păcănele, pariuri sportive, flagelul întreținut de industrie într-o complicitate tacită cu statul pe spinarea oamenilor care cred în himerele îmbogățirii peste noapte, neînțelegând imensa păcăleală în care sunt captivi e o altă subtemă. Publicitatea e agresivă, locațiile ultracentrale, starea generală de sărăcie și nivelul scăzut de educație din România coroborate cu absența programelor de conștientizare a problemei și de rezolvare a ei, la fel ca alcoolismul, adicția de droguri, a dus flagelul la cote îngrijorătoare. E excelent că teatrul românesc poposește și în subiecte de gen, extrem de actuale, a căror gravitate societală e neglijată de factorii responsabili.
Actrițele Oana Predescu (o voce care ar face față cu brio în West End ori pe Broadway), Dana Marineci și Iulia Samson sunt mi-nu-na-te, joacă și cântă cu egală pricepere. Nu e un scenariu de acțiune, miza e relativ simplă – fetele se reunesc după 20 de ani, într-un moment de cumpănă al uneia dintre ele. Gabriel Sandu a preferat secvențele dialogate, monologurile și songurile. Și a făcut bine, a știut cum să alterneze registrele, să dezvăluie gradat, să țină atenția trează (care, sub asaltul new technology, vrea stimuli diverși, alternanți, pe secvențe scurte) pe epicul narat. Poveștile sunt faine, ritmul e bun, distribuția e super. Gabriel Sandu a recurs la o practică ce adeverește ideea că dramaturgul e cel dintâi regizor al propriului text, căci îl cunoaște cel mai bine, știe unde să așeze accentele scenice, e, adică, autor de teatru.
Adrenalină e de privit, de trăit, de revenit. Nu vă dau spoiler, mergeți să-l vedeți cei care în anii 2000 erați adolescenți, ceilalți, care ați jucat la bingo, intrați la păcănele, pariați la pariuri sportive sau aveți orice alte adicții. E comic, ironie, social și personal, ficțiune și fapt în show-ul Teatrului Excelsior.
Un proiect inspirat, necesar, aplaudat, pe bună dreptate, în rafale. Pentru că, într-un fel ori altul, vorbește despre fiecare dintre noi.