Dacă la finalul anului trecut, mai exact pe 14 decembrie, iubitorii de muzică ieșeni au avut ocazia să discute intens despre Billy Joel în cadrul Întâlnirilor „Rock Us Amadeus“, organizate de Biblioteca Austria Iași (căci tema prezentată acolo de Alex Mușat – muzician, om de radio și cunoscut jurnalist muzical – a fost „Viena în popular music“, prin urmare Vienna lui Joel și Vienna celor de la Ultravox au fost în centrul discuției), la începutul acestui an, mai exact pe 1 februarie, iubitorii de muzică de pe întregul mapamond au rămas cu gura căscată atunci când starul american a lansat un nou single, Turn the Lights Back On, după nu mai puțin de 30 de ani de la ultimul său album cu compoziții pop-rock, River of Dreams.
Iată, pe scurt, povestea acestui neașteptat come-back: soția unui anume Freddy Wexler, tânăr producător muzical și compozitor (un nume nu foarte cunoscut până acum două luni), își dă seama la un moment dat că medicul lor de familie îl cunoaște pe medicul de familie al lui Billy Joel și, cu ajutorul celor doi doctori, îi aranjează soțului ei, mare admirator al lui Joel, o întâlnire cu însuși „The Piano Man“. După o discuție de două ore, acesta din urmă se lasă convins să „scoată de la naftalină“ un CD cu câteva compoziții neterminate pe care i-l trimite lui Wexler – care, după o vreme, se prezintă la Joel cu Turn the Lights Back On (cântec inspirat sau nu de CD-ul cu pricina, nu vom ști niciodată).
Cert e că piesa sună atât de mult a Billy Joel, încât muzicianul american e imediat de acord s-o înregistreze, trecându-se pe lista compozitorilor (unde figurează încă două nume alături de Wexler și Joel). „Desigur, ce nu ne este foarte clar este aportul acestuia asupra piesei, căci în momentul de față, Turn the Lights Back On pare să fie un cântec compus de Wexler în stilul lui Joel, condimentat cu puține intervenții componistice din partea septuagenarului“, scrie Alex Mușat, cel amintit mai sus, pe pagina zilesinopti.ro.
Este deci această piesă finalul unui „writer’s block“ de 30 de ani? Greu de spus. Putem însă vorbi cu adevărat despre un „writer’s block“ de 30 de ani? Iarăși greu de spus.
Puterea creatoare
Lucrurile sunt un pic mai complexe: după River of Dreams, Billy Joel ia cât se poate de conștient hotărârea de a lăsa în urmă pop-rockul, cel puțin în studio (cu o mică abatere în 2007 – All My Life, „un single trecut cu vederea de către critici și fani“, așa cum observă același Mușat), și de a se întoarce la muzica clasică (albumul Fantasies & Delusions, 2001).
Această decizie oarecum surprinzătoare nu-și are rădăcinile doar în ceea ce s-ar numi în engleză „midlife crisis“ (muzicianul avea 44 de ani la lansarea albumului), ci și în transformările care au loc în viața lui Joel la începutul anilor ’90: relația cu mai tânăra lui soție se clatină și alunecă încet spre divorț, iar prietenia cu managerul său e aruncată în aer atunci când artistul descoperă că acesta îi sustrăgea, se pare, milioane de dolari prin diverse scheme financiare. Lipsa de încredere în ceilalți se transformă în lipsă de încredere în sine și sugrumă puterea creatoare: „That was me – very serendipitous, happy-go-lucky, trusting everyone. I was burned before but shrugged it off. But this time, I lost faith in my own judgment: ‘Who am I to write about anything?’ I thought. ‘Who am I to tell people what’s right and wrong?’“ („Așa eram pe atunci – plin de noroc, optimist, încrezându-mă în toată lumea. Mă mai fripsesem înainte, dar trecusem peste asta. Însă de data asta mi-am pierdut încrederea în propria judecată: «Cine sunt eu să scriu despre una sau alta?», îmi ziceam. «Cine sunt eu să le spun oamenilor ce e bine și ce e rău?»“), spune Billy Joel în 1993 într-un interviu pentru „Philadelphia Daily News“.
Pe de altă parte, albumul River of Dreams izvorăște tocmai din transformările despre care vorbeam mai sus, iar schimbarea de viziune asupra vieții vine la pachet cu o schimbare de viziune asupra sound-ului unui album marca Billy Joel: River of Dreams se distanțează clar de celelalte 11 albume din discografia muzicianului american.
Desigur că grand piano, emblema discurilor acestuia din anii ’70, își pierduse deja din pregnanță pe parcursul anilor ’80, cedând uneori în fața sintetizatoarelor și a chitarelor electrice, însă River of Dreams duce această tendință la un alt nivel, lăsând pianul în umbră pe majoritatea pieselor. Chitara electrică este cea care trece în prim-plan, iar Billy rocks așa cum poate n-o făcuse niciodată până atunci.
Cu siguranță albumul n-ar fi sunat astfel dacă ar fi fost produs doar de Joel, conform planului inițial. E drept, „Piano Man“ era deja în căutarea unui nou sound sau cel puțin a unei experiențe de creație și înregistrare mai puțin conformiste: muzicianul petrece vara lui 1992 pe Shelter Island, împreună cu vechiul său backing band, într-un studio improvizat imprimând o primă versiune a discului. La un moment dat apare în peisaj producătorul Danny Kortchmar, care, ca într-un film cu pirați, îl convinge pe Joel să părăsească insula și să-și abandoneze trupa. Cei doi vor reînregistra albumul cu alți instrumentiști în celebrele studiouri newyorkeze The Hit Factory. Rezultatul: un disc dinamic, bine închegat, poate pe alocuri prea hard-edged pentru gustul unora (și aici mă refer în special la vechii fani ai lui Billy Joel din anii ’70-’80), însă în orice caz un material care merită ascultat.
Famous Last Words, după 30 de ani
Pe vechiul Joel îl regăsim abia pe ultimele piese ale albumului, începând cu sensibila Lullabye (Goodnight, My Angel), unde pianul își reintră cu adevărat în drepturi. Ritmurile tribale de pe următorul track, cel care dă titlul discului, nu ne mai pot induce în eroare: Billy Joel redevine cel pe care îl știam, stăpânul și magicianul absolut al clapelor. E piesa prin care cei din generația mea l-au descoperit (cei care au vrut să privească mai departe de hitul în discuție), e piesa care i-a făcut poate pe unii dintre adolescenții anilor ’90 să-și pună primele întrebări serioase despre viață: „We all end in the ocean/ We all start in the streams/ We’re all carried along/ By the river of dreams“…
Preocuparea muzicianului american pentru istorie dăduse naștere, pe albumul anterior (Storm Front, 1989), hitului We Didn’t Start the Fire. Joel vine în 1993 cu o concluzie pentru piesa din 1989: „Too many kingdoms/ Too many flags on the field/ So many battles, so many wounds to be healed/ Time is relentless/ Only true love perseveres/ It’s been a long time and now I’m with you/ After two thousand years“. Ultimul vers dă și titlul acestei compoziții, care poartă toate însemnele unei balade marca Billy Joel: grand piano, linie melodică simplă, dar catchy, text care îmbie la meditație. La toate acestea se adaugă percuția semnată Steve Jordan, care nu poate să nu iasă în evidență.
Nota profetică pe care o aduce în peisaj Two Thousand Years se potrivește perfect cu nota profetică a piesei care încheie albumul, doar că tenta textului e una mult mai personală. Titlul în sine spune totul: Famous Last Words. Cântecul conține o strofă pe care atunci nimeni n-a luat-o în serios, dar pe care acum, după 30 de ani, o înțelegem în sfârșit: „These are the last words I have to say/ That’s why it took so long to write/ There will be other words some other day/ Ain’t that the story of my life?“.
„There will be other words some other day“: videoclipul piesei care marchează acum come-backul muzicianului american începe cu un close-up pe partitura de la Famous Last Words, peste care Joel așază versurile de la Turn the Lights Back On. Un gest simbolic care șterge miraculos cu buretele, spre bucuria noastră, 30 de ani de… hai să-i spunem, simplu, tăcere. Să sperăm însă că restul nu va fi tot tăcere.
(Acest text conține fragmente din articolul Billy Joel – un sfert de secol de „writer’s block“? de Dragoș Carasevici, revista „Sunete”, nr. 2/ 2018)