Unul dintre cele mai proaste filme vazute la cinema in ultima vreme este, fara indoiala, Eroul familiei, un film frantuzesc semnat de un regizor de care n-am auzit si care are in distributie actori arhicunoscuti. O sa va descriu un pic cum a decurs vizionarea de presa. Stateam cu Alex. Leo Serban in salita de 30 de locuri de la demisolul cinematografului Studio si ne intrebam la fiecare cinci minute: "Fata, e comedie sau drama?", "Care crezi ca e morala?", "Despre ce e vorba in filmul asta?", "Baiatul asta al cui fiu e – al lui Simone sau al lui Alice?".
Va dati seama, filmul pune mari probleme pentru ca trebuie sa curga multa apa pe Dimbovita (ca Mediterana de la Nisa sta) pina sa-ti figurezi in cap un mic arbore genealogic.
Totul porneste de la moartea (sinucidere?) a unui patron de cabaret din Nisa, care, desi iubea femeile, cocheta cu travestiul (fara nici o legatura cu subiectul). Prietenul si pupila acestuia, Nicky (Gerard Lanvin), suna regruparea familiei: prima sa nevasta, Alice (Catherine Deneuve), a doua sa nevasta, Simone (Miou-Miou), si cei doi copii facuti de Nicky cu cele doua femei. Relatiile care se schiteaza in decursul filmului sint pe cit de complicate, pe atit de neinteresante pentru spectator: Simone fusese amanta mortului, Alice a fost in tinerete dama de consumatie la acelasi bar, fiica lui Nicky si a lui Simone vrea sa infieze un copil in Rusia, in vreme ce baiatul lui Nicky cu Alice e gay. De pe partea lui, Nicky e indragostit de o dizeuza de la cabaret (Emmanuelle Beart), dar ii e frica de o relatie, drept pentru care are o aventura de o noapte cu fosta nevasta, Alice, nu inainte de a executa un numar de iluzionism cu cealalta nevasta pe care o baga in doua cutii s-o taie si-o lasa asa – in doua cutii!! (pe bune!). Problema testamentului se rezolva relativ repede, caci nu dureaza mult pina cind tinarul fiu al lui Nicky, care a mostenit cabaretul prin testament (spre supararea tatalui) se decide ca nu mai vrea sa-l vinda. Am sentimentul ca v-am pierdut pe drum si ca nu va mai intereseaza ce spun. Credeti-ma ca veti suferi mult mai mult daca veti merge la acest film care, desi are 103 minute, iti da senzatia ca nu se mai termina.
Si actorii joaca cu un entuziasm de zile mici – Gerard Lanvin e mai trist ca niciodata, Catherine Deneuve fumeaza de plictiseala aproape in fiecare secventa, Miou-Miou e mica-mica, iar Emmanuelle Beart mai patrunsa de frumusetea ei ca niciodata (si cinta si prea mult). Daca am reusit sa ne prindem, eu si Leo, care e mesajul acestui film – oricum ni s-a spus de mai multe ori, ca sa pricepem oricit de dude am fi –, „rechinul, daca nu inoata, moare”, tot n-am reusit sa intelegem de ce a fost facut acest film si pentru cine. Am cazut de acord ca nici la televizor de-ar fi si tot nu merita, si am continuat vizionarea comentind si rizindu-ne.
Cicatricea
Pentru ca tot sint pusa pe scandal, sa mai mentionez ca Cicatricea nu e de recomandat nici dusmanilor. E un film in 3D, deci senzatia de ieftin e intreita. Realizat tot in 2006 ca si Eroul familiei, acest film american e unul dintre cele mai nefericite productii horror vazute vreodata. E plin de singe, dar totusi nu suficient cit sa acopere jocul extrem de prost al actorilor si saracia scenariului.
Maradona by Kusturica
Nu e prost, dar pune oaresce probleme. O data ca, daca Maradona n-ar fi fost de stinga, nu cred ca Emir Kusturica ar fi fost „cel mai mare fan al sau”, cum se declara. Apoi ca Emir Kusturica nu poate face un film despre Maradona decit bagindu-se si el in ecuatie, in titlu, in seama. Este doar „cel mai mare fan al sau”. Nu, filmul nu e plicticos ori cu greseli, dar partea politica e mult prea scoasa in evidenta, in detrimentul altora. Iar soclul lui Maradona nu e nici macar zgiltiit – zeul ramine zeu, iar „umilul” sau rapsod nu cuteaza sa-l provoace cu intrebari dificile. Secventele neregizate sint mai reusite decit cele planificate (intrebarile si raspunsurile, de exemplu). Mi-a placut, de exemplu, cum reactioneaza Maradona la Belgrad – scoate capul pe geam si le striga trecatorilor: „Salut, sint Diego!”. E unul dintre putinele momente cind Maradona mi se pare real.
Ce ma deranjeaza intr-un fel (de fapt, nu ma deranjeaza – e problema lui) este faptul ca cineastul nu s-a putut abtine sa nu se piarda in umbra zeului. Tine sa ne dea impresia ca numai un regizor de talia sa putea face un documentar despre Maradona. Titlul filmului nu sugereaza ca vom vedea punctul de vedere al lui Kusturica despre Maradona, ci ca Maradona e pe acelasi nivel cu Kusturica. La inceputul filmului se si spune: „Kusturica, acest Maradona al filmului”. Am mai spus-o, dar imi place s-o repet: n-am auzit inca sa se fi spus despre Maradona ca e un Kusturica al fotbalului.
Eroul familiei/Le Heros de la famille, 2006, de Thierry Klifa, cu: Gerard Lanvin, Catherine Deneuve, Emmanuelle Beart, Valerie Lemercier
Cicatricea/Scar, 2006, de Jed Weintrob, cu: Angela Bettis, Kirby Bliss Blanton, Christopher Titus. Interzis spectatorilor sub 18 ani.
Maradona by Kusturica, 2008, de Emir Kusturica, cu: Diego Armando Maradona, Emir Kusturica, Manu Chao