Pe 12 august 2022, pe când se pregătea să țină o conferință la Institutul Chautauqua New York, Salman Rushdie a fost înjunghiat de mai multe ori pe scenă de un bărbat în vârstă de douăzeci și patru de ani din Fairview, New Jersey.
Scriitorul a supraviețuit, dar a suferit răni grave, în urma cărora și-a pierdut vederea la un ochi și capacitatea de a-și folosi o mână. Despre această experiență traumatizantă scrie în cea mai recentă carte a sa, Cuțitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat/ KNIFE: Meditations After an Attempted Murder. Relatare captivantă a eforturilor scriitorului de-a înțelege și integra în propria viață drama prin care a trecut odată cu atacul survenit la treizeci și trei de ani după condamnarea la moarte pe care i-a adus-o publicarea celebrului roman Versetele satanice, volumul Cuțitul. Reflecții în urma unei tentative de asasinat a apărut simultan în 16 țări în data de 16 aprilie 2024, iar ediția în limba română este deja disponibilă în librăriile din țară. O carte profund personală, o meditație asupra vieții, pierderii, dragostei, puterii artei, a apărut în ediție cartonată în colecția Biblioteca Polirom. Seria de autor Salman Rushdie (coordonator Dan Croitoru), în traducerea Danei Crăciun.
— FRAGMENTE —
În primele zile de după atac, când zăceam pe patul de spital cu varii părți din corp ținute laolaltă de copci metalice, spuneam cu mândrie oricui era dispus să mă asculte: „Nu mi-am pierdut nici un moment cunoștința, așa că țin minte tot“. Mi-e clar acum că nu era adevărat. E adevărat că am rămas vag conștient de ceea ce mă înconjura și că n-am leșinat complet, dar nu e adevărat că puterile mele de observație funcționau normal sau măcar pe-aproape. Convingerea cu care făceam această afirmație era, probabil, întărită de analgezicele puternice care mi se administrau în acel moment – fentanil, morfină și cine mai știe ce. Așadar, ceea ce urmează este un colaj din frânturi ale memoriei mele combinate cu alte relatări ale martorilor și presei.
L-am simțit că mă lovește foarte puternic în partea dreaptă a maxilarului. Țin minte că m-am gândit: L-a spart. Îmi vor cădea toți dinții.
Mai întâi mi-am zis că tocmai fusesem pocnit de cineva care știe cum să lovească. (Am aflat ulterior că luase lecții de box.) Acum știu că în acel pumn se afla un cuțit. A început să-mi curgă sânge pe gât. În cădere, am observat cum mi se împroașcă lichid pe cămașă.
O serie de lucruri s-au succedat apoi foarte rapid și nu știu sigur în ce ordine. A fost rana adâncă de la mâna stângă, care mi-a retezat toate tendoanele și majoritatea nervilor. Au mai fost cel puțin două răni adânci în gât – o tăietură de-a latul și una mai spre dreapta – și încă una mai sus, pe față, tot în partea dreaptă. Dacă mă uit acum la pieptul meu, văd un șir de răni pe mijloc, alte două tăieturi mai jos, în dreapta, și una sus, pe coapsa dreaptă. Mai am o rană în stânga gurii și a mai existat una de-a lungul liniei părului.
Și a mai fost ochiul înjunghiat. Asta a fost lovitura cea mai crudă și a intrat adânc. Lama a pătruns până la nervul optic, ceea ce a însemnat că nu mai era nici o posibilitate de a-i salva vederea. Am pierdut-o pentru totdeauna.
Înjunghia cu sălbăticie, înjunghia și tăia, cuțitul se repezea înspre mine de parcă avea o voință proprie, iar eu mă prăbușeam pe spate, îndepărtându-mă de el, în timp ce el ataca. Când am căzut, umărul stâng mi s-a izbit cu putere de pământ.
————
Unii oameni din mulțime – nevrând să renunțe la imaginea pe care o aveau despre lume și să vadă ceea ce se întâmpla cu adevărat – au crezut că atacul ar putea fi un soi de truc, o reprezentație artistică menită să scoată în evidență problemele legate de siguranța scriitorilor pe care veniserăm să le discutăm.
Chiar și lui Henry Reed, ce stătea pe scaunul lui, i-a luat o clipă să-și ajusteze propria realitate. Apoi a văzut că bărbatul era „grămadă peste mine“ și mi-a văzut sângele.
Ce a urmat a fost eroism pur.
Henry susține că a acționat „instinctiv“, dar eu nu sunt chiar atât de sigur. Henry, la fel ca mine, este trecut de șaptezeci de ani, iar A. avea douăzeci și patru, era înarmat și pornit să ucidă. Cu toate astea, Henry a traversat rapid scena și l-a înșfăcat. După părerea mea, ar fi mai just să spun că a acționat conform celei mai bune naturi ale sale. Cu alte cuvinte, așa cum este el de obicei. Curajul său este o urmare firească a felului său de-a fi.
Apoi spectatorii au acționat și ei conform celor mai bune naturi ale lor. Nu știu exact câți oameni au sărit să ajute, dar din poziția mea, de la podea, am observat o grămadă de trupuri care se luptau să-l imobilizeze pe potențialul meu ucigaș, chiar dacă acesta era tânăr și puternic, avea în mână un cuțit însângerat și n-a fost ușor de imobilizat. Dacă n-ar fi fost Henry și publicul, nu m-aș afla acum aici, scriind aceste cuvinte.
Nu le-am văzut chipurile și nu le știu numele, dar ei au fost primii care mi-au salvat viața. Așa se face că în acea dimineață, la Chautauqua, am avut parte aproape simultan atât de cea mai mârșavă, cât și de cea mai bună latură a naturii umane. La asta ne reducem ca specie: avem în noi atât posibilitatea de a ucide aproape fără motiv un bătrân străin – calitatea lui Iago, personajul lui Shakespeare, pe care Coleridge a numit-o „răutate fără pricină“ –, cât și antidotul acestei maladii – curajul, altruismul, disponibilitatea de a ne risca propria viață pentru a-l ajuta pe acel bătrân străin care zace la pământ.
Iar în cele din urmă cred că a apărut și un polițist, care l-a arestat pe potențialul asasin. Eu n-am știut nimic despre asta. Aveam altele pe cap.
————
Un pistol poate fi folosit de la depărtare. Un glonț poate parcurge o distanță mare în zbor ca să formeze o punte letală între ucigaș și ucis. Un foc de armă este o acțiune de la distanță, dar atacul cu un cuțit presupune un soi de intimitate. Un cuțit este o armă de vecinătate, iar crimele comise cu el sunt întâlniri intime. Iată-mă, ticălosule, îi șoptește cuțitul victimei sale. Te-am așteptat. Mă vezi? Sunt chiar aici, în fața ta, îmi înfig ascuțimea ucigașă în gâtul tău. Mă simți? Uite, încă o dată și încă o dată și de mai multe ori. Sunt chiar aici. Sunt chiar în fața ta.
Conform relatărilor din presă, A. a petrecut douăzeci și șapte de secunde împreună cu mine. În douăzeci și șapte de secunde, dacă ești cumva credincios, poți să spui Tatăl nostru. Sau, lăsând religia la o parte, poți să citești cu voce tare unul dintre sonetele lui Shakespeare, poate cel despre ziua de vară sau preferatul meu, numărul 130, Nu-s sori, ochii iubitei, nu scânteie. Paisprezece versuri în pentametru iambic, o octavă și o sextină: atât a fost răstimpul petrecut împreună în acel unic moment de intimitate pe care-l vom împărtăși vreodată. Intimitatea unor străini. Aceasta este sintagma pe care am folosit-o uneori pentru a exprima acea bucurie care se ivește în actul lecturii, acea împreunare fericită dintre viețile lăuntrice ale autorului și cititorului.
Această împreunare însă n-a fost deloc fericită. Sau poate a fost pentru A. În fond, el își atinsese ținta: lama lui intra în mod repetat în trupul acestei ținte, iar el avea toate motivele să-și închipuie că încercarea îi reușise și că stătea pe scena istoriei după ce dusese la îndeplinire o amenințare de demult.
Da. Cred că s-ar putea să fi fost fericit în răstimpul intimității noastre.
Dar apoi a fost smuls de pe mine și țintuit la pământ. Cele douăzeci și șapte de secunde de notorietate s-au terminat. Era din nou un nimeni.
————
Țin minte că zăceam pe jos, uitându-mă cum balta sângelui meu se întinde tot mai mult în jurul trupului. Ce mult sânge, m-am gândit. Iar apoi m-am gândit: Mor. N-a fost o senzație dramatică sau deosebit de îngrozitoare. Părea doar ceva probabil. Da, era foarte posibil că asta se întâmpla. Părea ceva de la sine înțeles.
Rareori se întâmplă să poată descrie cineva o experiență din pragul morții. Dați-mi voie să spun mai întâi ce nu s-a întâmplat. N-a existat nici un element supranatural. Nici urmă de „tunel de lumină“. Nici o senzație de înălțare din trup. Dimpotrivă, rareori m-am simțit mai puternic legat de trupul meu. Trupul meu murea și mă lua cu el. A fost o senzație teribil de concretă. Mai târziu, când am fost în afara oricărui pericol, m-am tot întrebat cine sau ce mi-am închipuit c-ar fi acest „eu“, sinele care se afla în trup, dar era diferit de el, lucru pe care filosoful Gilbert Ryle l-a numit cândva „fantoma din mașinărie“. N-am crezut niciodată în nemurirea sufletului și experiența mea de la Chautauqua părea să îmi confirme ideea. Acel „eu“, oricine sau orice va fi fost, era în mod clar în pragul morții, laolaltă cu trupul în care se afla. Spusesem uneori, pe jumătate în glumă, că percepția acestui „eu“ imaterial ar putea însemna că avem un suflet muritor, o entitate sau o conștiință care se sfârșea odată cu existența noastră fizică. Acum cred că s-ar putea să nu fie totuși chiar o glumă.
Cum zăceam acolo pe jos, nu mă gândeam la nimic din toate astea. Ce mă preocupa – și era greu de suportat – era gândul că voi muri departe de cei dragi și în compania unor străini. Cel mai puternic sentiment trăit a fost unul de profundă singurătate. N-aveam s-o mai văd niciodată pe Eliza. N-aveam să-mi mai văd niciodată fiii sau pe sora mea sau pe fiicele ei. Să-i anunțe cineva, încercam eu să spun. Nu știu dacă m-a auzit sau m-a înțeles vreunul din cei de acolo. Vocea îmi suna îndepărtată, dogită, frântă, neclară, imprecisă.
Vedeam ca printr-o sticlă întunecată. Auzeam nedeslușit. Era mult zgomot în jur. Eram conștient că sunt înconjurat de un grup de oameni aplecați deasupra mea, care strigau toți în același timp. Un dom gălăgios de ființe umane cuprinzându-mi forma întinsă pe jos. Un cloche, în terminologie culinară. Ca și când aș fi fost un fel principal de mâncare de pe o tavă – servit în sânge, saignant –, iar ei mă mențineau cald – mă țineau sub capac, ca să zic așa.
Trebuie să vorbesc despre durere, pentru că amintirile mele în această privință diferă considerabil de ale celor din jurul meu, un grup în care se aflau cel puțin doi medici din public. Membrii acestui grup le-au spus jurnaliștilor că urlam de durere, că întrebam întruna: Ce-am pățit la mână? Mă doare așa de tare! Ciudat însă, memoria mea nu conține nici un fel de amintire a durerii. Poate că șocul și uluirea copleșesc senzația de durere cumplită. Nu știu. Este ca și cum s-ar fi ivit o scindare între eul meu „exterior“, din lume, care urla etc., și eul meu „interior“, din mine, care era cumva detașat de simțuri și – cred acum, privind în urmă – aproape delirant.
Red Rum e „murder“ scris invers… Un cal, Red Rum, a câștigat campionatul național de curse cu obstacole de trei ori… ’73, ’74, ’77… Acesta era genul de absurditate aleatorie care mi se ițea în cap. Am auzit însă o parte din lucrurile care se spuneau deasupra mea.
— Tăiați-i hainele ca să vedem unde sunt rănile, a strigat cineva.
Ah, m-am gândit, frumosul meu costum Ralph Lauren.
Apoi a apărut foarfeca – sau poate un cuțit, habar n-am – și hainele mi-au fost sfâșiate. Au existat lucruri de care oamenii de acolo au trebuit să se ocupe urgent. Au existat și lucruri pe care a trebuit să le spun eu.
— Cardurile de credit sunt în buzunarul ăla, i-am mormăit oricui o fi fost pe fază. Cheile de-acasă sunt în celălalt.
Am auzit o voce de bărbat zicând:
— Ce contează?
Apoi o altă voce:
— Contează, evident, doar știi cine e.
Probabil că muream, așa că, într-adevăr, ce conta? Nu mă așteptam să mai am nevoie de cheile de la casă sau de cardurile de credit. Acum însă, când privesc în urmă și îmi aud vocea frântă insistând asupra acelor lucruri, lucruri din viața mea normală, de fiecare zi, cred că o parte din mine – o parte care lupta undeva în adânc – pur și simplu n-avea de gând să moară și intenționa să folosească din nou acele chei și carduri în viitor, un viitor în a cărui existență acea parte din mine se încăpățâna să creadă cu toată înverșunarea de care era în stare. O parte din mine șoptea: Trăiește. Trăiește.
Salman RUSHDIE
S-a născut la Bombay (azi Mumbai) în 1947. La vârsta de treisprezece ani a plecat în Anglia, unde a studiat istoria la prestigiosul King’s College din Cambridge. După absolvire s-a mutat la Karachi, în Pakistan. A avut o scurtă și nefericită experiență în televiziune, după care s-a întors în Anglia, unde și-a construit o carieră de scriitor profesionist.
A debutat în 1975, cu Grimus, dar romanul care l-a impus definitiv a fost Copiii din miez de noapte (1981), distins în același an cu Booker Prize și cu The Booker of Bookers în 1993. I-au urmat volumele Rușinea (1983), Versetele satanice (1988), pentru care a fost condamnat la moarte de ayatollahul Khomeini în 1989, Harun și Marea de Povești (1990), Ultimul suspin al Maurului (1995), Pământul de sub tălpile ei (1999), Furie (2001), Shalimar clovnul (2005), Seducătoarea din Florența (2008), Luka și Focul Vieții (2010), Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți (2015), Casa Golden (2017), Quichotte (2019), Orașul Victoriei (2023). Pe lângă romanele menționate, a mai publicat culegerea de povestiri Orient, Occident (1994) și volumele de publicistică Patrii imaginare (1992) și Dincolo de limite (2002) și jurnalul de călătorie Surâsul jaguarului (1987). În 2012 i-a apărut volumul de amintiri Joseph Anton: Memorii.
De-a lungul carierei, Rushdie a fost recompensat cu numeroase distincții literare pe lângă cele amintite mai sus: Golden PEN Award, Premiul James Tait Black Memorial, James Joyce Award, Prix du Meilleur Livre Étranger. În 1983 prozatorul a devenit membru al Royal Society of Literature. În 1999, Franța i-a acordat titlul de Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres. În 2007 i-a fost decernat titlul de Cavaler al Imperiului Britanic, iar în 2008 a devenit membru al American Academy of Arts and Letters. Din anul 2000, Salman Rushdie locuiește în SUA, în New York City.