Cuțitul, volumul autobiografic al lui Salman Rushdie apărut în aprilie 2024, este încercarea autorului de a procesa și astfel a depăși evenimentul traumatic căruia i-a căzut victimă în august 2022. Aflat la Institutul Chautauqua, în statul New York, unde urma să țină o prelegere, Rushdie a fost înjunghiat în mod repetat de către un tânăr de 24 de ani, care, după propria-i mărturisire, nici măcar nu i-a citit autorului cărțile. Nu a scăpat nimănui ironia tragică a faptului că prelegerea pe care urma s-o țină Rushdie era tocmai despre nevoia de a-i proteja pe scriitori.
Cuțitul este însă și un text al intimității în cele mai intense forme ale sale. Miezul său îl reprezintă cele douăzeci și șapte de secunde, atât cât a durat atacul. În douăzeci și șapte de secunde, ne spune autorul, un credincios poate rosti „Tatăl nostru“. Cei mai puțin religioși pot recita un sonet de Shakespeare. Sau, precum în cazul de față, douăzeci și șapte de secunde pot contura un limb între viață și moarte.
Ca exercițiu memorialistic, Cuțitul deschide porțile acestei intimități publicului larg. Pe de o parte, cititorii au acces atât la gândurile și reacțiile imediate ale victimei – evident, în măsura în care ele sunt rememorate, dar Rushdie își asumă pe deplin inconsecvențele memoriei –, cât și la complicatul parcurs de după atac. Devenim astfel martori direcți ai vulnerabilității extreme, fizice și psihice, cu care se luptă acest om pe care destinul literar l-a azvârlit într-o arenă zbuciumată, dar care a rămas, timp de peste trei decenii câte s-au scurs de la publicarea Versetelor satanice, un apărător înverșunat al libertății de exprimare.
Pe de altă parte, suntem primiți și într-o intimitate oarecum mai extinsă. Rushdie vorbește despre contextul premergător atacului, despre felul în care, în ciuda destinului problematic menționat mai sus, viața lui părea să se fi așezat în cele din urmă pe un făgaș firesc. Într-un gest care este la rându-i curajos în felul său, Rushdie scrie și despre intimitatea fericirii găsite în cele din urmă în viața personală. Dificultatea – imposibilitatea, chiar – formulării în scris a acestei fericiri este și ea o modalitate importantă în care Rushdie se dezvăluie cititorilor săi.
În acest context al fericirii prezente pe care o bântuie trecutul, cuțitul, arma în sine pe care atacatorul o înfige orbește aproape în trupul autorului, dă naștere unui soi de triunghi. Rushdie se vede prins între moarte și ură, pe de o parte, reprezentate de un ucigaș al cărui nume autorul refuză să-l rostească, și, pe altă parte, viața și iubirea reprezentate de soție, de familie, de prieteni. De data aceasta, viața și iubirea izbândesc, precum în povestirile cu final fericit, dar în substratul acestui text care se vrea despre supraviețuire și vindecare rămâne, inevitabil, o fărâmă de anxietate legată de precaritatea poziției celor care, în aceste vremuri de scindări tot mai îndârjite, se încăpățânează să apere dreptul de a scrie despre orice, de a explora în cuvinte toate cotloanele existenței umane. Ca un soi de exercițiu cu cuvintele, traducerea reprezintă și ea un soi de intimitate. În momentul în care traduci, intri adânc, impudic uneori, în text, te lupți cu el într-un fel care seamănă pe alocuri cu tribulațiile unei relații intime. Este ceva valabil pentru orice traducere, dar cu atât mai mult când vine vorba de traducerea textelor autobiografice. Dacă Joseph Anton, volumul autobiografic al lui Rushdie publicat în 2012, s-a conturat ca un joc memorialistic experimental pe alocuri, în care autorul se construiește ca protagonist într-o narațiune la persoana a treia, Cuțitul este direct, la persoana întâi, pătrunzător precum lama armei ucigașe. Preț de câteva luni, nu multe, am fost și noi, echipa Cuțitului românesc (traducător, redactor, editor), implicați în acest joc al apropierii extreme. Fiecare ediție, fiecare limbă în care călătorește Cuțitul, adaugă propriile dimensiuni ale intimității și vulnerabilității. Departe de a fi un dezavantaj sau o trădare, ele confirmă încă o dată statutul global al acestui autor și, mai important de-atât, fac disponibil peste tot în lume acest nou episod dintr-o poveste care este în principal despre curajul și integritatea autorului.
Dana Crăciun este lector în cadrul Departamentului de Limbi și Literaturi Moderne al Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității de Vest Timișoara, unde predă cursuri de Literatură modernistă, Scriitură și creativitate, Teorie critică și Inițiere în traducere. De mai bine de 20 de ani semnează traduceri din autori precum Salman Rushdie, John Steinbeck, Muriel Spark, Martin Amis, Ian McEwan, George Orwell, Paul Auster, Jeffrey Eugenides.