Ca în cazul fiecărei ediții, curatorul bienalei realizează o expoziție care să ilustreze conceptul asumat, sintetizat prin titlu, atât în pavilionul central din Giardini, cât și la Arsenale.
Pavilioanele naționale ale țărilor nu au obligația de a se raporta la această temă, mai ales că multe dintre ele realizează concursuri de proiecte cu mult înainte de a fi lansat conceptul curatorial. Însă ediția din acest an, a șaizecea, a înregistrat mai multe premiere și s-a diferențiat serios de selecția de artiști cu care publicul fusese obișnuit în ultimii ani.
După cum arăta un studiu de acum 2 ani realizat pe 200 de bienale desfășurate între anii 2017-2022, subiectul reprezentativității a început să devină deja o normă de un deceniu încoace. Recenziile puneau în discuție aproape de fiecare dată procentul de bărbați/ femei/ non-binari, procentul de artiști albi și cât de eurocentrică e selecția.
A apărut clar tendința de a o diversifica geografic, în principal din zona denumită Sudul Global (Global South), în principal America Latină, Caraibe, Africa, Orientul Mijlociu, Asia și Oceania, 134 de țări în curs de dezvoltare sau subdezvoltate. De exemplu, cubaneza Ana Mendieta sau Tabita Rezaire, din Guyana Franceză, au fost unele dintre cele mai expuse artiste din ultimii ani. Alegerea curatorilor bienalelor de artă și arhitectură de către fostul președinte al Bienalei de Artă, Roberto Cicutto, înlocuit acum de jurnalistul italian Pietrangelo Buttafuoco, au venit să sublinieze această direcție.
Adrian Pedrosa, primul curator declarat queer
Adriano Pedrosa, curatorul acestei ediții, a absolvit Dreptul în Rio de Janeiro, finalizând ulterior un masterat în artă și scriere critică la California Institute of the Arts. În prezent este directorul artistic al Muzeului de Artă din São Paulo (MASP), a curatoriat bienale importante (Istanbul, Shanghai, São Paulo) și scrie la cele mai importante reviste de artă din lume: „Artforum“, „Exit“, „Flash Art“, „Frieze“, „Mousse“, „Parkett“ ș.a. Pedrosa este și primul curator al bienalei de la Veneția care și-a asumat public statutul de queer, inclusiv în introducerea conceptului Stranieri Ovunque/ Foreigners Everywhere.
Pentru el, străinul poate fi cel care vine de departe, cel neacceptat (outsider), cel ciudat (queer) sau indigenul. Oriunde ai merge și oriunde te-ai afla, vei întâlni străini. În al doilea rând, oriunde ai fi, în adâncul tău ești cu adevărat un străin. Mai ales în Veneția, un oraș cu o populație de 50.000 de locuitori, care poate ajunge în unele zile și la 165.000 de suflete datorită turiștilor, străinii sunt literalmente peste tot. De aceea, cei 331 de artiști prezenți în expoziția sa sunt selectați dintre străini, imigranți, expatriați, diasporeni, emigranți, exilați sau refugiați, mai ales având în vedere mișcările lor între Sudul și Nordul Global.
Rezultatul este pe măsură: dacă la alte ediții recunoșteam o parte dintre artiștii selectați, de data aceasta am întâlnit aproape numai nume noi. De altfel, pe majoritatea etichetelor din dreptul lucrărilor, unde era prezentată o scurtă biografie a artistului, era menționat că acesta era pentru prima dată expus la Bienala de la Veneția, fapt pentru care, dintr-o încercare de a sublinia noutatea și caracterul novator al demersului, după un timp ajungea să pară ușor redundant. Pedrosa a combinat un nucleu de artiști contemporani cu unul istoric, punând accentul pe artiști queer (mereu marginalizați sau chiar persecutați), outsideri (de la marginea lumii, artiști fără școală sau artiști populari) și indigeni (tratat ca străin în țara sa). Dintre artistele outsider, a selectat trei și din Europa: Madge Gill (Marea Britanie), Anna Zemánková (Cehia) și Aloïse (Elveția).
Deși aproape toți acești artiști au fost ignorați de canonul și istoria artei occidentale, mai ales prezența lor la cea mai importantă bienală din lume îi aduce în prim-planul scenei, lucru care, pentru unii dintre ei, se va concretiza și într-o creștere a cotei operei lor și, automat, a rentabilității comercializării sale.
Bienala Claire Fontaine – imagine de la Arsenale
Cum a apărut conceptul Bienalei
Povestea titlului bienalei de anul acesta este legată de o lucrare a colectivului de artiști denumit Claire Fontaine, fondat la Paris de italianca Fulvia Carnevale și irlandezul James Thornhill. Aceștia fuseseră invitați în 2009 la o rezidență în Brazilia, unde au creat două lucrări din neon, una într-o limbă indigenă dispărută, alta în portugheză (Estrangeiros em todo lugar), care se traduc prin „străini pretutindeni“. Varianta lucrării instalată în Arsenale, în fața pavilionului Italiei, este compusă din peste 50 de limbi și include și varianta în limba română.
Într-un interviu, Pedrosa recunoaște că ideea i-a venit din 2011, când încă nu știa că va fi chemat să curatorieze bienala. El a profitat de oportunitatea de a vizita Veneția pe îndelete, ocazie cu care a conturat un concept în jurul Stranieri Ovunque, nume purtat inclusiv de o grupare politică activistă din Torino, de la începutul anilor 2000, care lupta împotriva rasismului și xenofobiei. Titlul este unul dintre cele mai politice pentru o bienală în Veneția, fapt care a determinat instrumentalizarea sa de-a lungul întregului spectru, de la stânga radicală până la extrema dreaptă.
Însă, pe lângă argumentul curatorial oferit de Pedrosa, conceptul este completat de lucrările artiștilor selectați. În nucleul istoric, el a inclus o secțiune denumită Italieni pretutindeni, unde prezintă lucrări ale unui număr de 40 de artiști italieni din diaspora, într-un concept expozițional inedit, prinse pe structuri transparente, concept care aparține Linei Bo Bardi, personaj cunoscut ca arhitect, designer, teoretician, dar care a fost inclusă și ca artist. Panourile transparente duc cu gândul la straturile succesive de semnificații pe care aceștia le-au adăugat, de-a lungul timpului, istoriei artei italiene, în particular, și universale, în general.
Multă pictură, desen, tapițerii de tot felul, ba chiar au existat câteva lucrări care au folosit mozaicul. Includerea unor artiști din așa-numitul Sud Global, fără o pregătire academică relevantă sau cu o practică desfășurată într-un teritoriu restrâns diversifică percepția eurocentrică asupra a ceea ce înseamnă arta universală, dată de modul în care învățăm istoria artei, dar în același timp scade calitatea per ansamblu a expoziției centrale a bienalei. Dacă dăm la o parte conceptul, discursul politic, intențiile lăudabile de a integra perspective alternative și a completa canonul, conținutul strict artistic al expoziției organizată de curatorul brazilian este, din punctul meu de vedere, mai slab calitativ decât la orice altă ediție din ultimul deceniu.
Pavilioanele naționale
Trecând la pavilioanele naționale, toți ochii erau ațintiți pe cele două țări implicate în războaie: Israel și Rusia. Peste 24.000 de artiști, curatori și alți oameni din lumea artei semnaseră o petiție pentru scoaterea Israelului din această ediție a bienalei. Ca răspuns la mișcările de protest care se anunțau, Ruth Patir, artista care pregătise un proiect denumit Pavilionul fertilității, a organizat o conferință de presă unde a comunicat decizia de a nu deschide expoziția până la încetarea focului și eliberarea tuturor ostaticilor. Până atunci, ușile ferecate sunt păzite de poliție pentru a preîntâmpina gesturi violente. Asta nu a împiedicat un grup numeros de protestatari propalestinieni să arunce cu manifeste pe 17 aprilie, în prima zi a preview-ului pentru profesioniști. Foile de culoare roșie pe care era scris „NO DEATH IN VENICE/ NO TO THE GENOCIDE PAVILION“ au fost aruncate și în fața pavilioanelor SUA, Marii Britanii și Franței, dar nu și în fața celui al Rusiei. Pentru a evita boicotul și protestele, anul acesta Rusia a cedat pavilionul Boliviei, care a reușit o expoziție decentă. Însă în zilele de deschidere, care ar fi putut fi botezate, via titlul bienalei, „Cozi pretutindeni“, puțini vizitatori se aventurau să-l vadă.
Nu același lucru se poate spune despre pavilionul Germaniei, unde trebuia să stai de două ori la coadă: o dată afară, apoi în interior. Deoarece n-am fost dispus să aștept aproape o oră, a rămas și singurul din Giardini pe care n-am reușit să-l văd, deși eram foarte curios, mai ales în urma recenziei extrem de negative din revista „Frieze“.
Discursul anticolonial e dominant
Imagine Pavilionul Italiei
Asta mai ales după ce am stat 45 de minute la coadă să văd pavilionul Italiei din Arsenale, o experiență pe care aș fi regretat-o dacă nu aveam inspirația să întreb pe cineva responsabil de mediere ce anume e așa de special în instalația respectivă.
Deși citisem atât textul de perete, cât și comunicatul de presă de două ori, abia când mi-a arătat în spațiu modul în care barele de metal fuseseră amplasate pentru a potența sunetul care provenea de la mecanismele amplasate în niște structuri de lemn, conectate la rândul lor cu tuburi transparente de plastic, am înțeles miza conceptului. În schimb pavilionul Chinei, aflat imediat lângă, nu mi s-a părut că iese cu nimic în evidență.
Discursul postcolonial și asumarea trecutului este o tendință la care au aderat majoritatea pavilioanelor țărilor vestice din Giardini. Acestea au invitat artiști din foste colonii sau indigeni, pentru a răspunde criticilor și a da voce celor care nu au putut să se exprime până acum în istoria oficială a artei, dar și ca o formă de reparație. Pavilionul Spaniei a propus-o pe artista peruană Sandra Gamarra Heshiki, care și-a denumit proiectul Pinacoteca migrante. O sută de picturi investighează absența narațiunilor decoloniale în muzee, dezvăluind reprezentările tendențioase ale colonizatorilor și ale celor colonizați.
În prima zi am intrat să văd pavilionul britanic, dar, copleșit de zecile de ecrane grupate în opt canto-uri (referință la volumul The Cantos, de Ezra Pound) ce derulează diverse imagini, am ieșit după doar 20 de minute. La îndemnul unei amice profund impresionate de proiectul lui John Akomfrah, Listening All Night To The Rain, am petrecut ulterior două ore (din cele cinci, cât durează de vizionat tot) imersat în materialul lucrat de acest artist fantastic cu origini ghaneze, care a acoperit întreaga istorie colonială a Marii Britanii.
Inuuteq Storch, artist indigen care a studiat la New York, a fost ales să prezinte, printr-o expoziție de fotografie, experiența indigenilor din Groenlanda, un teritoriu autonom care face parte din Regatul Danemarcei. Un colectiv de muncitori care lucrează pe plantațiile din Congo, CATPC, a fost invitat de Olanda să expună în pavilionul său, care a fost ticsit de sculpturi făcute din cacao, din vânzarea cărora artiștii au reușit să răscumpere o parte din pământul unde ei și familiile lor au lucrat.
Jeffrey Gibson, primul artist indigen care expune în pavilionul SUA, îmbină tradițiile indigenilor americani cu teme legate de identitate și globalism. Elveția l-a invitat pe artistul braziliano-elvețian Guerreiro do Divino Amor, care în proiectul Super Superior Civilizations a creat o operă de artă imersivă, presărată cu elemente arhitecturale clasice – simboluri artificiale ale unei presupuse superiorități rasiale occidentale.
Australia i-a dat mână liberă lui Archie Moore, ca descendent al aborigenilor, prima populație care a migrat pe continent acum 40.000-60.000 de ani în urmă, să transforme pavilionul într-o uriașă hartă genealogică trasată cu cretă albă pe pereți negri. Numele din unele căsuțe sunt înlocuite cu insulte rasiale sau informații despre puritatea sângelui, iar altele sunt lăsate libere pentru a îi marca pe cei uciși sau șterși din registrele publice. Pe o masă albă din centrul spațiului, amenajat minimalist, sunt plasate peste 500 de dosare despre aborigeni care au murit în timp ce se aflau în custodia poliției.
Pavilioane ce explorează memoria și identitatea
Serbia a venit cu un concept intitulat Exposition Coloniale, care face referire la cele 12 expoziții universale organizate de Franța de-a lungul timpului. Artistul Aleksandar Denić explorează teme legate de memorie și identitate, prezentând o instalație imersivă ce reflectă complexitatea culturală și istorică a țării sale.
Polonia și-a înlocuit artiștii după schimbarea de regim, invitând un colectiv ucrainean care a realizat un proiect video în care refugiați ucraineni din calea războiului invită spectatorii să repete după ei sunetele pe care diverse proiectile rusești le fac atunci când cad.
Pavilionul Australiei – Archie Moore, „Kith and kin”
Inițial, cel mai mult mi-au plăcut Australia (care a și luat Leul de Aur pentru cel mai bun pavilion național) și Franța, reprezentată de artistul de origine caraibeană Julien Creuzet, cel care a propus o instalație poetică ce combină sculptura cu muzica electronică, toate într-un spațiu inundat de miros de lavandă. Simțului olfactiv i se adresează și pavilionul Coreei de Sud, unde Koo Jeong A a lăsat spațiul gol, mai puțin o sculptură din care ieșeau periodic vapori încărcați de diverse mirosuri (ar fi trebuit identificate nu mai puțin de 16, dar probabil n-am petrecut suficient timp). La final, după ce am revăzut unele pavilioane, aș fi votat pentru Marea Britanie.
P.S.: Spuneam în articolul precedent că rămâne să așteptăm recenziile specialiștilor pentru pavilionul României: între timp, multe dintre articolele apărute îl plasează în top 10 pavilioane de vizitat, un rezultat meritoriu pentru prezența din acest an.
Galerie foto
