Se întâmplă uneori ca, în călătoriile mele profesionale, să se interpună situații neobișnuite, cu o teatralitate implicită, al căror subiect sunt eu însămi. Nostime în sine, merită relatate, sunt parte a parcursului critic nu lipsit de dificultăți, care începe cu deplasare la locul „crimei artistice“.
Principala cauzatoare de stresuri este, în România, starea deplorabilă a infrastructurii de transport. Ea face ca orice distanță, în orice direcție, să devină o aventură care durează mult, prea mult. Și care ne consumă energie și timp. Ar trebui ca ministerul de resort, responsabil de circumstanțele acestea nedemne de o țară europeană, să ne recompenseze prin sporuri de periclitate. Iată câteva dintre conjuncturile din seria „neobișnuite“ în centrul cărora m-am aflat.
Marjele temporale aferente
Sunt invitată să vizionez un spectacol nou-nouț, mi se cumpără bilet de avion, mi se trimite. Nu mă uit pe el, prinsă în vârtejul de meserie și cel cotidian, vine clipa check-in-ului online și, bum!, văd că datele sunt eronate. Erau de luna viitoare! Facem haz de necaz, încercăm un tren – nu se poate, ora de plecare e fix când mă aflu la un alt spectacol, încercăm schimbarea biletului, operațiune deloc facilă când vine vorba de Tarom, care, în schimb, modifică extrem de frecvent orele de decolare din motivul că nu are suficiente aeronave noi și nici echipaje. Uite, de pildă, o dată, pentru un zbor intern a trebuit să așteptăm sosirea unui avion tocmai de la Aman! De unde plecase cu oarecare întârziere. Să revin. Cu o zi înainte nu mai găsim locuri la configurația ini-țială, perfectă ca orar, asta e!, optez pentru alte ore de zbor, mult mai neconvenabile, nu-i altă variantă. Era mai comod să zbor spre Milano.
Sunt o persoană extrem de punctuală. Exagerată! Din grija de a nu rata ora înscrisă pe bilet, îmi iau sumedenie de precauții, introduc în calcul orice posibil factor defavorizant, cu marjele temporale aferente. Motiv pentru care ajung de multe ori prea devreme. Un interval pe care-l utilizez cu o mică rutină de spectator, premergătoare și favorizantă vizionării: socializez în foaier cu producătorii, colegii de breaslă, cu amici peste care dau întâmplător pe-acolo, foiletez programul de sală, admir incinta, mă încarc cu energia necesară unei mai bune receptări.
Recordul personal de a ajunge din timp la teatru
Recordul personal absolut de a ajunge din timp la teatru e de, atenție mare, o zi! Da, da, ați citit bine. E simpatic tare, m-am dus la teatru cu o zi mai devreme. Primul semn care anunța neobișnuitul venea din liniștea ce domnea în jurul clădirii. Am scos biletul, verific cu febrilitate ora, vocea interioară mă face să cred că reprezentația începuse deja. Situația era mult mai simplă: încurcasem datele! Am făcut o plimbare înapoi, am revenit când trebuia.
M-am dus să văd un spectacol în celălalt capăt al țării – 400 de kilometri pe hartă au devenit aproape 1.000 într-un zbor cu escală, în absența unuia direct. Nu găsesc altă explicație a absenței acestor trasee aeriene directe decât dezinteresul. Tarom, companie națională, ar trebui să le asigure.
Cum ziceam, adesea e mai simplu de mers la Viena, Londra sau Paris. Aterizez cu câteva ceasuri înainte de ora de debut a reprezentației, numai bine, un pic de răgaz. Apel telefonic, răspund. „Bine ați venit!“ „Mulțumesc, bine v-am găsit!“ „Cum a fost călătoria, toate OK?“ „Da, da, toate bune!“ „Ne bucurăm!“. Și am un feeling că acest schimb protocolar de amabilități va fi urmat de o informație mai… complicată. N-aș fi ghicit ce anume nici în ruptul capului. Dar aflu. Una dintre actrițe făcuse COVID. În lipsa altei rezolvări artistice într-o situație de forță majoră, spectacolul s-a anulat.
Despre ce uită/ pierd oamenii
Nu mai pățisem așa ceva, virusul ăsta care a devenit parte a vieților noastre continuă să ne dea bătăi de cap și încă la atâția ani după pandemie. Mi-am aranjat rapid niște întâlniri de lucru, am fugit să văd alt spectacol. A doua zi, înapoi pe același traseu cu escală, cu trecere de două ori prin controalele de securitate, căci nu există culoar de tranzit pe cursele interne.
Am scris în urmă cu câteva numere tot aici, în „Suplimentul de cultură“ la Datul (meu) în spectacol, despre ce uită/ pierd oamenii la teatru. Nu, nu mă refeream la spiritul critic! Un nou item s-a adăugat pe lista aceea: cheia unei mașini. Eram într-o sală maaaare, de vreo 1.000 de locuri, public numeros grăbit spre ieșire ca să mai prindă mijloc de transport în comun sau shared, cu discuții despre ce-au văzut, dacă le-a plăcut, tot tacâmul postspectacol. Am zărit-o la distanță de câteva scaune de-al meu, nu mai era nimeni în jur, am luat-o, am întrebat scurt în drumul spre ușă de câteva ori „vă aparține?“, apoi am înmânat-o unei plasatoare. Coborând scările odată cu valul general, observ o femeie ce urca grăbită, cel mai probabil era posesoarea mașinii cu pricina. În mod cert o avusese fie într-un buzunar, fie în poală, fie, când a crezut că a așezat-o în poșetă, de fapt, a alunecat pe lângă.
Însă totul e bine când se încheie cu bine. Ca la teatru!