Ce mi se pare interesant este ca in filmele dvs. vorbiti despre oameni care-si cauta locul, ori aici ii intilnim inainte de a incepe sa-l caute.
Laurent Cantet: Pentru mine aceasta e originea lumii: in scoala incepi sa reflectezi la cine esti, la rolul pe care il poti juca in acest imens sistem, si tot aici incepi sa-ti cauti armele pentru a-ti putea gasi locul.
Anne Moroianu: Iar elevii joaca roluri. Un elev, intr-o clasa, e un actor in fata celor 24 de colegi ai sai. Exista rolul celui bun, rolul celui rau, rolul insolentului.
Ca-n viata.
L.C.: Exact. Eu am fost mirat sa vad, de pilda, cum Carl (n.red. – Nanor, elev si actor in film), la un atelier la care i-am cerut sa faca lucruri destul de dure vizavi de profesor, ca sa vad pina unde-l poate duce violenta, era in stare sa-i sparga fata lui Francois, daca l-as fi lasat. Doua secunde mai tirziu, i-am spus: „Ai ajuns la noua scoala la mijlocul anului; esti un pic timid si vrei sa pari un baiat de treaba” – scena care e in film –, si dintr-o data s-a schimbat si a devenit un baiat demn de mila, dragut. Aceasta schimbare a fost atit de evidenta incit mi-am spus ca asa se intimpla poate in mod normal. Cu cit acesti copii sint plasati printre cei mai prosti elevi, cu atit sint mai capabili sa treaca de la un rol la altul. Prima scena pe care am scris-o dupa ce am citit romanul lui Francois a fost cea a intilnirii comisiei de disciplina, iar motivul pentru care am vrut sa fac filmul a fost ca doream sa ajung la acea comisie de disciplina si, mai ales, la acea fraza care mi se pare cea mai cruda din film: Suleiman trebuie sa traduca in franceza ceea ce spune mama sa si sa le comunice profesorilor – „Mama crede ca sint un copil bun”. Pentru un tip dur cum e Suleiman, acesta e lucrul cel mai greu de pronuntat. De aici a plecat filmul.
Ceea ce mi se pare interesant in film este ca fiecare situatie devine una de schimb, o transmitere a ceva. Exista o scena care imi place foarte mult, cea in care Suleiman ii zice profesorului: „Se spune ca va plac barbatii”.
A.M.: Si aici, dintr-o data, intri in intimitatea profesorului.
L.C.: Da, dar Francois accepta acest gen de discutie pentru ca va incerca sa creeze in Suleiman acel soi de homofobie prezenta la toti acesti pusti.
A.M.: Da, mai ales in acest mediu.
L.C.: Si atunci Francois spune: „Te deranjeaza daca as fi homosexual?”. Francois isi asuma niste riscuri indiferent de ce raspuns ar da, dar asta cred ca e exaltant in meseria de profesor.
A.M.: Mie mi s-a intimplat de mai multe ori – nu am fost intrebata direct daca sint gay, dar elevii vor sa cunoasca sexualitatea profesorilor. Si, cum sint foarte buna prietena cu un profesor gay, homosexualitatea fiind pentru elevi de neconceput, credeau ca sint casatorita cu acest prieten sau ca eram amanta lui. Deci iti pun o multime de intrebari ca sa se linisteasca si sa se poata concentra la lectie. Si atunci iti pui problema pina unde poti raspunde la intrebarile lor si pina unde poti duce discutia despre propria ta intimitate.
L.C.: De altfel, homosexualitatea este una dintre marile teme care-i preocupa la aceasta virsta. De aceea, Francois face cel mai bun lucru: il priveste in fata pe elev si-i spune: „Hai sa vorbim despre asta!”. Aceasta e strategia lui aproape tot timpul, de a-si duce elevii pina la capatul judecatii lor si de a le arata ca rationamentul lor s-a terminat prea repede.
A.M.: E adevarat, intr-un moment al filmului e vorba de homosexualitate, dar in altele e vorba despre rasism sau despre acceptarea copiilor care vin din alte tari. Iar in film vedem ca faptul ca doi copii sint negri nu inseamna ca automat se si plac. Ei se accepta in functie de niste criterii care noua ne scapa.
Cum s-au comportat elevii in postura de actori?
A.M.: Nici unul dintre ei n-a incercat sa se puna in valoare. De pilda, sint elevi cu roluri mai importante decit ale altora care au ramas putin in umbra. Dar nici unul n-a incercat sa le ia fata celor care apareau mai putin pe ecran. N-au incercat sa faca pe vedetele.
L.C.: Imi place ca filmul arata clasa ca un fel de democratie, dar si ca a fost realizat dupa principiile democratiei. Cu dorinta de a lua in considerare ce spun unul si altul. A fost o munca de echipa, in care responsabilitatea a fost impartita. De aceea nu-mi revendic niciodata meritul singular al acestui film. Daca exista filme care se fac in echipa, Entre les murs este exemplul perfect si e in perfect acord cu lucrurile pe care le trateaza.
Credeti ca le e mai usor azi oamenilor sa-si gaseasca locul decit, sa zic, inaintea revolutiei industriale?
L.C.: Cred ca inainte locurile erau mult mai bine definite. Faceai parte dintr-o categorie – erai taran sau erai nobil sau burghez. Cu cit caile s-au amestecat, cu atit omul s-a fragilizat.
Credeti ca sint multe persoanele care azi nu-si gasesc locul?
L.C.: Cred ca da. Cu totii ne intrebam adesea daca intr-adevar ne-am gasit locul, de unde sentimentul ca am uzurpat locul altuia. Si eu resimt asta. Sint intr-adevar regizor? Nu sint cumva autorul unei smecherii? Poate ca toata lumea simte asta la un moment dat. Inainte, stiai ca daca esti taran, o sa recoltezi cartofi toata viata. Acum, multitudinea de meserii a dus la un fel de abstractizare. Intr-un alt film de-al meu, L’emploi du temps, eroul nu se mai regasea in aceasta abstractizare. Sint tot mai multe momentele in care ne putem intreba daca nu sintem cumva niste escroci, niste impostori.
A.M.: Iar eu, daca ma uit la elevii mei, vad ca ei sint de parere ca pot fi orice, chiar daca pe urma isi dau seama ca au jucat un rol.
L.C.: Da, dar acest lucru e si apanajul adolescentei. Si eu visam la 12 ani ca o sa iau Nobelul, ca o sa ma fac scafandru sau astronaut. Baiatul meu vrea acum sa se faca baschetbalist profesionist sau realizator de jocuri video, dar e si un soi de joaca in asta.
Ati fost un elev bun?
L.C.: Da.
Datorita parintilor?
L.C.: Poate, nu stiu. Am fost un copil curios, care participa foarte mult la ore. Am avut mereu o relatie intima cu scoala, ea era lumea mea. Imi petreceam timpul cu profesori, inconjurat de profesori. Parintii mei erau profesori, iar prietenii lor care veneau pe-acasa erau tot profesori. Aveam sentimentul ca profesorii sint niste fiinte umane, lucru care nu se intimpla cu unii elevi. La o avanpremiera a filmului, in Franta, a existat o reactie care mi-a placut: un baiat de vreo 15 ani a vrut sa ia cuvintul in fata a 300 de persoane. I s-a dat microfonul – in sala erau vreo 150 de profesori, si nu doar profesorii lui –, si a spus: „Ce m-a interesat este imaginea pe care ne-o creati si faptul ca aratati ca nu sintem cretini, dar si ca ati aratat cum lucreaza profesorii si cum arata culisele lumii lor. E prima oara cind vad profesori vorbind intre ei”.
A.M.: Sint surprinsi sa vada ca profesorii vorbesc intre ei tot despre elevi.
L.C.: Entre les murs le da profesorilor posibilitatea sa-si depaseasca functia care e complet dematerializata. In fata elevilor, profesorul e un corp, nu o fiinta omeneasca.
E adevarat ca ati spus intr-un interviu ca aveti senzatia ca n-ati reusit sa intelegeti cu totul aceasta lume?
L.C.: Cred ca vorbeam inainte de a incepe filmul despre sentimentul de a fi exclus din lumea scolii. Copiii mei nu doreau sa-mi vorbeasca pentru ca aceasta era lumea lor si o aparau de privirile mele, iar profesorii cred ca sint atit de des judecati de toata lumea incit se apara prin tacere. Da, eram curios sa vad cum e.
Copiii dvs. au vazut filmul?
L.C.: Da, baiatul si fiica mea l-au vazut, s-au recunoscut in elevi si mi-au spus ca este cel mai bun film pe care l-am facut pina acum.
