După succesul avut la Sala Palatului, de la finalul lunii februarie a acestui an, The Mono Jacks a pornit într-un turneu simfonic, oprindu-se și la Iași. Astfel, marți, pe 23 aprilie 2024, trupa de rock alternativ a performat „într-un concert cu totul altfel“ pe scena Sălii Unirii alături de ALTOrchestra, avându-l ca dirijor pe Vlad Vizireanu.
Un nume de referință pentru scena rockului alternativ din România, The Mono Jacks s-ar putea defini ca o poveste autentică despre muzică, dăruire și urmărirea până în pânzele albe a visurilor care ne caracterizează. Depășind atmosfera scenelor de festival sau a concertelor din baruri, poveștile spuse prin versurile trupei au fost de data asta acompaniate de muzică simfonică.
Pentru prima dată în formula aceasta la Iași
Sunt genul care caută în versurile pieselor ceva cu care să se poată conecta. Abia apoi ajung la mine și ritmurile. Ascult The Mono Jacks tocmai pentru că muzica trupei are un mesaj profund ce îmi umple sufletul și am avut ocazia să o văd la Iași atât pe scena festivalului Rocanotherworld, cât și în două concerte desfășurate într-un pub. În astfel de contexte, mesajul și impactul senzorial adesea se diluează în agitația publicului, în interacțiunile cu prietenii cu care mergi, uneori chiar în paharul cu bere din mână. Dar într-o sală de evenimente, care te obligă la o anumită responsabilitate față de artistul din fața ta, trăirile sunt cu totul altele.
Observ la intrare cum spectatorii îmbrăcați elegant, așa cum se cade pentru un eveniment cultural, stau de obicei câte doi, fie într-un singur rând care ajunge până în dreptul agenției CFR, fie în mici grupuri răsfirate ici-colo. Nimeni nu se agită și dialogurile se poartă liniștit. Cei mai mulți au venit pentru băieții de la TMJ, căci o trupă ce revine în același oraș de patru ori în mai puțin de un an cu siguranță are un număr de fani, însă alții probabil au venit pentru plăcerea de a experimenta un spectacol în sine. Își prezintă biletul, își ocupă locurile și așteaptă în tăcere, cu o atitudine aproape solemnă. Aici nu există barul cu băuturi care să-ți ocupe timpul de așteptare până la concert și nici zona de lounge, obișnuită în cadrul festivalurilor, unde se pot înfiripa discuții între două trupe care urcă pe scenă.
Sala de peste 750 de locuri se umple aproape în întregime. Într-o lumină roșie, ce aduce o undă de mister, membrii orchestrei intră rând pe rând, îmbrăcați în negru, lăsând să strălucească doar muzica lor în lumina reflectoarelor. Intră apoi și membrii trupei. Fără aplauze sau chiote (nu încă!). Primul lucru pe care îl simți ca spectator la un astfel de concert este să te cenzurezi. Simți că nu te poți manifesta cum ai face-o de obicei la un concert, nu poți cânta cu patimă versurile preferate, dar nici nu poți sări de pe un picior pe altul. Țipi doar în gând, bați darabana cu piciorul și îți exclami entuziasmul doar la final, bătând din palme cât mai energic. Pentru mine a fost un exercițiu bun de introspecție, și cred că asta a căutat și trupa să aducă spectatorilor săi.
Discutând după concert cu Doru Trăscău, vocea trupei The Mono Jacks, a spus că tipul acesta de concert „e genul de eveniment unde poți să convingi foarte ușor publicul să fie atent la ceea ce se întâmplă pe scenă, să se conecteze la muzică, tocmai pentru că ia parte direct la acest mix – muzica noastră, cea pe care o cântăm de obicei, și muzica clasică, muzica cultă. Publicul vine deja pregătit să stea pe scaun, să fie atent. Din punctul acesta de vedere este o experiență cu totul nouă și pentru noi, dar și pentru public. În mod normal, în lumea în care noi ținem de obicei concerte, publicul e obișnuit cu ceva mai mult haos și forfotă, așadar nu mai putem vorbi de același nivel de atenție, secundă de secundă. E o provocare pentru mine să fiu parte din povestea asta, dar e și foarte frumos schimbul de atenție. La primul concert de acest fel, la Sala Palatului, am simțit o presiune destul de mare, pentru că era ceva nou, după care mi-am dat seama că era exact ce mi-am dorit de foarte mulți ani. Îmi aduc aminte că am avut o astfel de experiență solo într-o seară, care nu avea neapărat legătură cu muzica. Participam la o lansare de revistă și am cântat două melodii. A fost singura dată în viața și în cariera mea de muzician când am făcut febră musculară cântând doar două melodii. Eu cu chitara. Febra musculară am făcut-o de la tensiunea resimțită, eram mult prea încordat. O încordare ce venea tocmai datorită faptului că am conștientizat liniștea din sală“.
Și Vlad Vizireanu a simțit energia publicului într-un mod diferit față de concertele clasice pe care le dirijează: „Este o cu totul altfel de experiență pentru un dirijor, pentru că de data asta nu am avut eu controlul, ci am fost mai degrabă un metronom. Am dat tonul intrărilor și al ieșirilor, dar nu am fost eu motorul, așa cum eram obișnuit până acum. Dar, spre deosebire de băieți, pentru mine acesta este normalul, ca sala să fie atentă la mine preț de o oră sau două. Este prima mea experiență de genul acesta, cu alt repertoriu, și mai ales din genul rock alternativ. Am mai dirijat și la spectacole cu dansatori, de exemplu, sau cu duete sau cu muzică pop, dar chiar mi-a plăcut foarte mult și sper să mai am ocazia să fac asta“.
„Vouă chiar v-a plăcut“
Îmbrăcat în costum, Doru a umplut scena cu mișcările sale pe care le-am recunoscut de la concertele anterioare. „Ține-te strâns, ține-te bine“ spune un vers, iar exact asta au făcut și membrii orchestrei cu instrumentele lor. În timpul concertului, care a durat în jur de o oră și jumătate, ritmurile rock au fost completate și îmblânzite de cele 22 de instrumente ale orchestrei, inundând sala. Mai târziu aveam să aflu cu suficientă mirare că cele două tabere, trupa și orchestra, au repetat împreună abia cu o zi înainte de eveniment, după cum mi-a povestit Bogdan Onofrei, violonist și concertmaestru în cadrul ALTOrchestra: „Structura orchestrei camerale cu instrumente de alamă, adică doi corni și două tromboane a fost propusă de trupa The Mono Jacks, care ne-a transmis inițial partiturile. Iar în ceea ce privește componența, aici e o altă poveste. La inițiativa lui Dragoș Cantea, director artistic al Classix Festival, mi s-a propus să mă ocup personal de alcătuirea unei orchestre capabile să performeze la cel mai înalt nivel, sub denumirea de ALTOrchestra, alături de The Mono Jacks. Prin urmare, ne-am adunat 22 de instrumentiști care au repetat o singură dată, cu o zi înaintea concertului, alături de trupă. Chimia dintre noi se datorează faptului că suntem cu toții prieteni. Profesioniști, dedicați și implicați în tot ceea ce facem. Și chiar și așa, efervescența s-a simțit încă de la repetiții până la finalul aplauzelor de după concert, chiar și ulterior. Pentru noi este prima dată când performăm în această componență, chiar dacă fiecare, individual, a mai avut experiențe de cântat în orchestre camerale. Spre exemplu, atât partida de vioara I, cât și cea de vioara a II-a au fost alcătuite din membri care activează sau au activat în Orchestra de Cameră «Sonos Alumni» a Universității de Arte «George Enescu» Iași. Ne-am simțit minunat să cântăm alături de The Mono Jacks și dirijorul Vlad Vizireanu, iar această stare de bine cred că s-a transferat și publicului“. Într-adevăr, publicul a simțit-o pentru că aplauzele au fost tot mai lungi pe măsură ce spectacolul se apropia de final, iar trupa a fost invitată la bis imediat după ce și-a anunțat prima ieșire de pe scenă.
Momentul de final a venit cu o întâmplare gingaș-amuzantă, atunci când un copilaș din sală a început să plângă, iar solistul a spus zâmbind că îl lasă pe el să facă încheierea. Atât trupa, cât și orchestra au fost rechemați pe scenă pentru încă un șir de aplauze chiar și după cea de-a doua ieșire din scenă, făcând plecăciuni în fața publicului, moment în care toboșarul formației a ținut să încheie tot într-o notă umoristică „vouă chiar v-a plăcut“, a glumit acesta la microfon.