Jumatate de dragoste, jumatate despre dragoste. Asa s-ar putea defini, pe scurt, noul roman al lui Dan Lungu. Andi si Marga s-au cunoscut intr-o imprejurare ciudata si locuiesc impreuna de un an si jumatate. Sint tineri jurnalisti si lucreaza la acelasi ziar dintr-un oras de provincie, ea la pagina de mondenitati, iar el la investigatii. Desi intre ei lucrurile par in regula, intr-o buna zi Marga dispare, lasind un sibilinic bilet de adio. In lipsa unei explicatii rationale, Andi, bulversat si ros de intrebari, apeleaza la un intreg arsenal de strategii ale uitarii. Viata lui se complica si mai mult odata cu intilnirea unui grup de neoprotestanti si cu sentimentul ca Dumnezeu e pe urmele sale. Tot raul e spre bine, iar finalul povestii nu e neaparat fericit, ci doar altfel. Desigur, nu lipsesc malitia, (auto)ironia si umorul. Tulburator si uneori amuzant, infiorat de nelinisti existentiale si cutreierat de psihologii accidentate, Cum sa uiti o femeie este, in acelasi timp, o carte despre dizolvarea mizantropiei si recucerirea inocentei, despre toleranta, despre cum se poate vorbi de Dumnezeu in ziua de azi.
Vecinii de deasupra s-au trezit asa cum s-au culcat: cu chef de harta. De la parul din chiuveta trecusera la alta chestiune importanta pentru armonia cuplului, si anume cine coboara in acea dimineata dupa cafea, caci tocmai se terminase. Eram absolut de acord ca e o problema de maxima insemnatate, eu insumi nu-mi putusem rotunji ochii decit cu ajutorul binecuvintat al cofeinei, insa ceea ce ma nedumerea era energia cu care reuseau sa se jigneasca, si asta in absenta cafelei.
„A bagat in el cafea de credeam c-o sa-i plesneasca inima… Cica nu lipise geana noaptea dinainte.” „Ca tu n-ai baut… ca tu numai te-ai uitat la el cit e de frumos…” „Am baut si eu, da’ normal. Practic el a terminat-o.”
Nu stiu exact de ce, dar simteam ca cearta lor imi prinde foarte bine, asa ca m-am asezat intr-o pozitie comoda.
„Eu am coborit ieri dupa apa minerala, ti-am spus! Si nici nu mergea liftul, asa ca am facut sport pe scari. Asta ar trebui sa se puna cit doua drumuri…” „Pe mine nu ma intereseaza, frate-tu a terminat-o, asa ca tu cobori!” „Da’ de unde sa stiu ca exact frate-miu a terminat-o si n-ai crapat-o tu?” „Pai, de unde sa stii…? Pune mina si da-i un telefon, na!” „Bravo! Si ce sa-i spun? Bai frate-miu, e adevarat ca ai fost ieri pe la mine si mi-ai dat iama in cafea, asta sa-i spun?” „Da’ eu de un’ sa stiu ca tu chiar ai mers ieri pe scari… Dupa apa, vreau sa spun.” „Tre’ sa ma crezi pe cuvint! Daca nu, intreaba liftul, na!” „Cum tu nu stii daca frate-tu a baut ultima gura de cafea, asa n-am eu habar daca liftul era stricat sau nu…” „M-ai ametit de tot. Adica?” „Adica fugi dupa cafea!” „Alo! Cu cine te trezesti vorbind?” „Cu tine vorbesc, n-as mai vorbi! Ca-i iese omului parul prin caciula pina…” „Auzi, stii ceva? Am o idee… Daca tu recunosti ca esti porc, eu cobor dupa cafea…” „Nu inteleg…” „Adica daca tu recunosti aici in fata mea ca…” „Da’ eu stiu ca sint un porc, ce naiba sa mai recunosc!” „Bine… bine… hai ca ma car dupa cafea…”
Dupa un timp ocupat sonor cu mosmondeli s-a auzit si usa de la intrare. Apoi vecinul a strigat, oarecum linistit: „Iar tu esti o timpita!”.
Dupa acest intermezzo „radiofonic” binevenit, care m-a distras de la problemele mele incilcite, am facut citiva pasi prin camera. Amortisem. Pe piciorul drept abia puteam calca. Fumul de tigara atirna greu, ca un cer incarcat. Schiopatind, am ajuns in cele din urma la baie. Aerul mi s-a parut mult mai curat. Ca in virful muntelui. Mi-am privit in oglinda fata descompusa, cearcanele labartate, parul smotocit. Parca eram mort de trei zile si ma prezentasem singur la autopsie. Mi-am indepartat buzele cit sa mi se vada dintii si am strins maxilarele. Cam cum fac maimutele pe Discovery. Nu stiu de ce, mi se parea foarte important sa-mi vad dintii. Erau strimbi. Stiam asta. Mi-am schimonosit buzele, alungindu-le, ducind spre perfectiune asemanarea cu o gorila. Nu ma amuza. Am scos limba. Era galbena spre portocaliu. Tutunul isi depusese la greu icrele. Mirosul fetid al gurii mi-a naclait narile. Limba semana cu o portiune de pamint nisipos de unde, in satul bunicilor, lumea cara lut in saci de rafie. Il amestecau cu apa, paie si balega de cal si isi ungeau podul si peretii caselor. Unii, drept ornament, infigeau in lut resturi de caramida. Icre de caramida. Mi-am riciit fara mila, cu unghia, limba inerta, lasind dungi rosiatice. Am studiat rezultatul. Avea culoarea puroiului, consistenta spumei de ras si mirosea a untura rinceda. Mi-am clatit unghia la robinetul care picura de dinainte de-a ne muta noi. Abia la gindul razlet ca as putea juca intr-o reclama antitabac am suris vag. Mi-am apasat in jos falcile cu podul palmelor, in timp ce cu degetele mici trageam de pleoapele de jos pina iesea la iveala carnea rosie de sub globul ocular. Asa ne jucam in copilarie „de-a batrinii”. Ne straduiam sa ne speriem unul pe altul. „Uite-asa ai sa ajungi!”, ne strigam, hlizindu-ne. Am realizat ca seman infiorator de mult cu Eugen Ionescu. „Nu fi porc”, mi-am zis. Mi-am abandonat obrajii si am scuipat in chiuveta. Sub pleoapele maltratate s-au prins bule de aer, provocindu-mi usturimi minore. Scuipatul, facind un bulbuc ca o parasuta, aluneca alene printre crapaturile fine, invinetite. Pe cupola parasutei, firisoare de singe se impleteau cu dungulite cafenii intr-un desen miscator. Un melc cu cochilie lucind in ape. Un limax tatuat. Halit de gura chiuvetei fara sa zica nici pis. Mi-am ridicat ochii spre oglinda coscovita. Imaginii mele reflectate ii lipsea un ochi. Dar cred ca ma vedea destul de bine si cu unul singur. Ii lipsea si o ureche, dar ma auzea, eram sigur, normal. Bine ca dintii erau in regula. Mari si strimbi, usor singerind. Ca atunci cind mi-i incercam cu o coaja de piine uitata peste noapte pe masa. De pe policioara din fata lipseau smacurile. Cremele cu jojoba se evaporasera. Ca si cele cu Q10. Firisoarele invinetite ale fisurilor, impaienjenind policioara, puteau fi admirate in toata splendoarea. Nici un elefant nu se legana pe pinza de paianjen. „Ce te holbezi ca boul, misca-ti hoitul de-aici!”, mi-am croncanit. Si mi-am bagat capul sub jetul laptos de la robinet.
Desi pe moment nu voiam sa recunosc, atunci am stiut ca Marga plecase pur si simplu, ca nu se ascunsese nicaieri. Am revenit in camera cumva anesteziat de apa rece si mi-am continuat cafeaua. Am fumat citeva tigari. N-am deschis fereastra. Voiam sa fiu singur, fara lumea de afara. In cescuta de cafea, am remarcat primele incretituri. Norul de lacuste se apropia pe tacute, dar vertiginos. In pofida calmului meu disperat, trepidatiile cresteau necontenit. Pentru a ma salva in propriii mei ochi, puneam totul pe seama cofeinei. Aminam cit puteam decizia de a crede ca Marga isi luase smacurile si se carase. Ca gluma nu mai era gluma. Pe masura ce acceptam fara sa vreau aceasta realitate, impotrivirile mele deveneau tot mai jalnice si argumentele tot mai incoerente. Indemnam memoria sa caute puncte de sprijin in trecut, care sa-mi confirme ca nu-s un idiot, ca procedasem corect apreciind ca la mijloc nu-i decit o farsa. Dar nu, memoria refuza sa fie de partea mea. Imi livra scene care parca erau din alt film. Nu mai voia sa asculte de mine. Din ungherele cele mai prafuite, dintr-o arhiva secreta, scotea imagini filmate parca cu camera ascunsa. De unele imi aminteam vag, in timp ce altele imi aduceau a contrafacere grosolana. Recunosteam personajele, chiar si decorul, dar gesturile si replicile imi erau straine. Sau eram hotarit sa-mi para straine. Fireste, printre ele erau strecurate si unele cadre pe care le stiam foarte bine. Putine, e drept. Dar pina si acestea erau prezentate dintr-un unghi si intr-o lumina ciudate. Toate ma trimiteau la ideea ca Marga nu era Marga, iar eu nu eram eu. Ca noi, cei adevarati, abia acum ne dezvaluim, dupa ultima intimplare. Chestiunea cea mai dificila era daca sa accept sau nu aceasta noua versiune a relatiei noastre. Daca aveam de-a face cu o realitate pe care o ignorasem sau doar era un subterfugiu protector al memoriei. In conditii obisnuite as fi disecat cu acribie si incrincenare problema, dar atunci am lasat-o balta, caci m-am surprins dirdiind din incheieturi si clantanind din dinti. M-am ridicat anevoie si am pornit in cautarea unei tablete de calciu.
Apoi mi-am amintit o scena.
Eram licean si in toaleta scolii, destul de insalubra, apareau periodic limacsi. Noi mergeam acolo mai mult pentru fumat pe sest decit pentru nevoi fiziologice, cu toate ca mirosul de clor, al naibii de intepator, alaturi de melcii cheliosi, cum le spuneam noi, nu creau un cadru tocmai imbietor. Dar ce nu faceam pentru o tigara! Eu incercam sa ma plasez de fiecare data cu spatele spre faianta intesata de melci. Preferam sa le simt amenintarea ticaita si lipicioasa decit sa-i sustin cu privirea si sa lupt cu dezgustul, inclestind maxilarele sau tragind pina in adincul rarunchilor aerul fetid si iute, nascut din intilnirea apocaliptica a fecalelor cu cloramina. Nici unul dintre noi nu se simtea in apele lui, dar nimeni n-ar fi recunoscut ca, in aceasta situatie, e in stare sa renunte la placerea unei papiroase. Mult timp dupa aceea am fost terorizat de stralucirea jilava a micilor cheliosi. Mai ales ca unul dintre baieti nascocise, sau doar colportase, o legenda sinistra. Cum ca vietatile care se tirau pe faianta impaienjenita de fisuri nu erau decit foetusi avortati de fetele liceului. Foetusi ce vin din WC-ul marcat cu „F” prin tevi care comunica cu closetele baietilor. Un calcul simplu ne-ar fi demonstrat nu numai ca n-ar mai fi trebuit sa fie nici o fata mare in scoala noastra, care oricum era un liceu dominat de baieti, dar ar mai fi trebuit sa importam parte feminina, eventual de la liceul cu profil textil, unde erau berechet, care la rindul ei trebuia sa avorteze macar o data pe luna. Dar nu asta conta, cine avea timp de calcule rationale? Dupa auzirea acestei istorii, scirba mi-a fost insotita de o mila vecina cu lesinul. Mi se rupea inima de bietii copii neterminati care erau condamnati sa se prelinga pe peretii unui closet infect. Iar cei care, pentru a demonstra stapinirea gretii si a-si arata curajul, ii scuipau smechereste, printre dinti, mi-au devenit profund nesuferiti.
La ceva vreme dupa vehicularea acestei povesti, cazuta intre timp in uitare sau intrata macar intr-o zona de penumbra
a memoriei, o stire a facut senzatie printre baietii fumatori. Un flacau de-a zecea, taranus de felul lui dar cu mintea agera, se lauda ca le venise de hac limacsilor. Cica stia el o solutie simpla si ieftina. Anume: se ia o mina de sare de la cantina si se presara pe cheliile umblatoare, iar acestea dispar ca prin farmec. S-a pus la cale o demonstratie. Noi, cei mai mari si mai bengosi, fumatori cu state si vorbitori abili de porcarii, trebuia sa omologam procedura. Ne-am adunat cu totii in toaleta, pe o caldura desantata, cind mirosul de rahat isi desface o mie de petale, plini de neincredere, sa vedem cum flacaul se face de ris. Cei mai importanti stateau in fata, iar cei din afara gastii abia prinsesera un loc spre intrare. In ziua aleasa nu erau decit vreo cincisprezece bucati de limax, recolta slaba fata de alte ocazii, insa suficienta pentru a-l da de rusine pe preaindraznetul afafic. Ia baietanul un pumn de sare dintr-o punga de plastic si o arunca in volute, ca la semanatul griului. Tacere. Tensiune. Gituri de girafa. Melcii incep sa se moaie precum ceara. Vreo doi cad in pisoare, unde isi continua descompunerea, iar altii incep sa se scurga ca mucii trintiti de perete. Gemete de uimire. O gheara ma sfisia pe dinauntru, cu gindul ca bietii copii neterminati se dizolvau intr-o balta gelatinoasa si albicioasa, de creier topit. Mi-am inecat lacrimile inclestind muschii gitului. Victoria flacaului a fost totala, cu chiote si urale. In citeva ore am facut febra.
Toate acestea mi s-au imbulzit in minte a doua zi, dis-de-dimineata, dupa plecarea Margai. Un film alb-negru din arhivele personale. Regizor necunoscut.
M-am trezit buimac, cu ochii aburiti de oboseala, cu mintea imprastiata ca apa data prin sita.
Cu creierul lichefiat.
Acolo, sub teasta, in loc de ghemul ginditor avusesem cindva un limax chelios si dolofan.
Iar Marga aruncase un pumn de sare.
Autorul
Dan Lungu (n. 1969, Botosani) este unul dintre cei mai apreciati si mai tradusi scriitori din noua generatie. Conferentiar la Catedra de Sociologie a Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi, a facut studii postdoctorale la Sorbona si este redactor al revistei „Au Sud de l’Est” (Paris). In 1996, initiaza la Iasi grupul literar Club 8. Intre 2001 si 2002, redactor-sef al revistei de cultura „Timpul”. In 2005, face parte din grupul de scriitori romani invitati la „Les Belles etrangeres”, Franta. Romanul de debut, Raiul gainilor (2004; editia a II-a, 2007, Ed. Polirom), a fost patru luni in topul vinzarilor editurii franceze Jacqueline Chambon, iar editia germana a fost declarata, in decembrie 2007, cartea lunii in Germania. Cel de-al doilea roman, Sint o baba comunista! (2007, Ed. Polirom), se afla in curs de adaptare cinematografica in regia lui Stere Gulea, iar versiunea franceza a cartii a fost dublu nominalizata la Premiile Jean Monnet (Franta, 2008). Tot la Polirom a mai publicat doua volume de proza scurta, Baieti de gasca (2005) si Proza cu amanuntul (editia a II-a, 2008), iar alaturi de Radu Pavel Gheo a coordonat volumul colectiv Tovarase de drum. Experienta feminina in comunism (2008).
Carti ale sale au aparut ori sint in curs de publicare in limbile franceza, germana, italiana, spaniola, poloneza, slovena, maghiara, bulgara si greaca.
Este distins cu Premiul Societatii Junimea pentru activitatea literara pe 1993; Premiul Editurii Nemira pentru proza scurta (1997); Premiul USR, filiala Dobrogea, pentru debut in proza (1999); Premiul Goethe Zentrum pentru promovarea originalitatii, ca reprezentant al Club-ului 8 (2001); Premiul USR, filiala Iasi, pentru proza (2005); Premiul „V. Pogor”, al Primariei Municipiului Iasi, pentru activitate literara (2007).
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.