Este deja un truism să ne minunăm de avântul pe care l-a luat literatura autohtonă pentru copii în ultimii zece ani. Fiecare editură și-a dezvoltat propriile culoare dedicate cărții pentru copii scrise de autoare și autori români, ilustratorii și autorii și-au stabilit un ecosistem specific, cu repere și cote, cititorii există și, cu toate astea, receptarea e cea care suferă de un retard.
Cu foarte puține excepții, cum ar fi rubrica pe care Alex Moldovan o ține de trei ani în revista „Familia“ și cea din revista „Observator cultural“, semnată mai întâi de Adina Rosetti și apoi de Luminița Corneanu, cărțile pentru copii nu prea au parte de receptare critică, premii dedicate sau evenimente constante în cadrul marilor târguri și festivaluri literare.
Anul acesta s-au acordat Premiile Cărturino, care celebrează literatura pentru copii și pe creatorii autohtoni, aducând și ceva vizibilitate suplimentară cărților nominalizate. Este un premiu aflat la prima ediție și fondat de Librăriile Cărturești pentru a saluta autorii și ilustratorii din România.
Iată, așadar, o veste bună, în siajul căreia am invitat șapte autori de literatură pentru copii să spună cum văd situația receptării acestei literaturi. I-am întrebat ce schimbări cred că ar fi necesare, la nivel de receptare și infrastructură culturală dedicată genului, pentru ca acest segment de literatură să se dezvolte și să se bucure de prestigiul care i se recunoaște în alte spații culturale. O altă întrebare a vizat implicarea statului în campanii de lectură: ar trebui statul să dezvolte, la nivel de sistem,
politici care să sprijine acest gen și accesul cât mai multor copii la cărțile autorilor români sau această sarcină rămâne în cârca editurilor? Mai jos, părerile, ofurile și așteptările lor. Răspund, în ordine alfabetică Diana Geacăr, Adriana C. Grigore, Ionela Hadârcă, Alex Moldovan, Veronica D. Niculescu, Cosmin Perța și Carmen Tiderle.
Dosar coordonat de Alina Purcaru
Diana Geacăr: O mare nevoie de premii pentru cărțile pentru copii
Îi spuneam cândva unei prietene că literatura noastră are mare nevoie de premii pentru cărțile pentru copii, ba chiar îi propuneam să le facem noi, dar nu ne-am urnit. Ba am scris și în ancheta din 2021 a revistei „Vatra“, despre starea literaturii pentru copii, că lipsa acestor premii e cel mai mare minus al literaturii române contemporane și rugam timid, pe oricine avea planul ăsta, să mă ia și pe mine în barcă. M-am bucurat mult când am aflat de Premiile Cărturino, pentru că visul meu devenise real (plus că era nominalizat și romanul meu, Când erau dragonii mici, Polirom Junior, 2023), dar am avut și o părere de rău, na, să văd că mi-l îndeplinise altcineva.
Apariția primelor astfel de premii e un pas nespus de important. Dar, dacă ar exista mai multe cronici de carte, recomandări, întâlniri cu autori români în școli, la biblioteci și-n librării, poate chiar și alte premii, cred că literatura pentru copii ar ajunge să fie luată în serios.
Din interacțiunile mele cu părinții (în rol de profesoară sau de părinte), am observat niște reacții care mă pun adesea pe gânduri. Unii privesc cărțile pentru copii ca pe niște instrumente de exersare a lecturii și caută să fie ieftine. Apoi, e situația în care adulților nu le plac anumite cărți, fie pentru că sunt cu vampiri, fie pentru că au glume care li se par nepoliticoase, personaje prea îndrăznețe, sau situații triste. Dar în viață avem toate astea! Bine, mai puțin vampiri (din câte știm noi). Dacă scoatem viața din cărți, ce rămâne? Cu o astfel de mâncare nesănătoasă, copilul nu va ști cum să reacționeze în realitate. Nu mai bine citește și despre situații neplăcute, în care un scriitor bun ne dă și posibile variante de reacție, în timp ce ne face să râdem în hohote? Rețeta perfectă: înveți râzând despre tine și lume. Dacă în viața reală trebuie să respectăm atâtea reguli plicticoase, măcar în literatură să fim lăsați să zburdăm. Cu măsură, desigur.
În general, elevii din școala primară sunt preocupați de cărți, e și școala destul de implicată, au cluburi de lectură. Dar cei mai mulți elevi de gimnaziu (din clasele mai mari) îmi spun „nu prea mai citesc, pentru că nu am timp“. Și lor le spun (în engleză, desigur, pentru că asta predau) „e foarte bine că faceți înot, fotbal și că vă pregătiți pentru examene, dar trebuie să vă îngrijiți și de minte și suflet. Și numai literatura poate să vă ajute să vă cunoașteți mai bine pe voi și pe oamenii din jur“.
Dar acest discurs sforăitor n-ar avea nici un rezultat fără obiectul concret, așa că mi-am propus să le prezint cât mai multe cărți, să ne bucurăm de experiențele altora, să trăim mai multe vieți.
Adriana C. Grigore: Accesul copiilor la literatură ar trebui să fie facil
Mi-am adus aminte de curând de felul în care obișnuiam să văd literatura în gimnaziu: ca pe o predică, o obligație, o amalgamare de pagini îngălbenite pe care trebuia să le citesc ca să-mi dezvolt vocabularul, să am cultură generală, să iau note bune. Nu țin minte să-mi fi spus cineva la vremea aceea că puteam citi pur și simplu pentru că povestea era interesantă. Mereu trebuia să existe un motiv ulterior, acel trebuie.
Am observat cu bucurie că în ultimii ani atitudinea aceasta a început să se schimbe, că literatura contemporană pentru copii a început să li se adreseze direct, să se îndepărteze de proza didactică și să se concentreze pe nu-tocmai-simplul act de a stârni imaginația și curiozitatea cititorilor. Însă pentru o promovare reușită, odată ce este sădită această curiozitate, accesul copiilor la literatură ar trebui să fie deja asigurat și facil.
Chiar și cu avântul din ultimii ani, piața românească de carte este încă una destul de mică. Campaniile de promovare a lecturii cad preponderent pe umerii editurilor, a căror inventivitate crește de la an la an, însă care nu pot ține singure locul unei inițiative la nivel național.
La momentul de față, orele de lectură nu mai intră în programa obligatorie, așa că cititul este delegat celor câteva ore de timp liber de care au parte, ceea ce poate îndepărta noii cititori, iar bibliotecile școlare sunt încă în mare parte dedicate literaturii clasice. „Povara“ aprovizionării acestor biblioteci nu poate cădea însă pe umerii fiecărei instituții de învățământ în parte, lipsa fondurilor din școli fiind un subiect deja cunoscut.
Orice inițiativă de promovare a lecturii în rândul copiilor ar trebui așadar să le ia în calcul atât nevoile materiale, cât și timpul pe care aceștia îl pot dedica cititului. Curiozitatea există, cărțile, la fel, dar până și cea mai plăcută activitate se poate resimți ca o corvoadă dacă are destule obstacole în calea sa.
Ionela Hadârcă: Statul nu poate să ignore literatura pentru copii
Premiul Cărturino este o mare onoare pentru mine personal și un simbol al unei colaborări frumoase dintre românii de pe ambele părți ale Prutului. Deși premiul e meritul genialei ilustratoare Irina Dobrescu, am mers la decernare pentru a menționa cât este de importantă susținerea României pentru autorii și cititorii basarabeni. Noi avem limba stâlcită de ruși, suferim de un complex imens, iar atunci când o carte de-a noastră este apreciată înalt în România, simțim că am putea înfrunta orice obstacol.
M-am bucurat enorm încă din momentul când mi-am văzut cartea nominalizată în lista finalistelor. Era printre cele 20 de cărți absolut minunate și se vedea că, într-adevăr, universul ne trimite un suflu nou de inspirație. Noutatea mi-a adus-o însuși Alex Donovici – scriitorul preferat al copiilor mei, nominalizat și el cu Învățătorii de Grijă. Sânziana, fata soarelui – și mă gândeam că trăim vremuri incredibile. Eu, în copilărie, eram o mare fană a lui A. Lindgren, îi reciteam cărțile până le toceam, i-am și scris o scrisoare cu ajutorul unui dicționar, însă, neștiind adresa, am scris pe plic doar atât: „pentru Astrid Lindgren, Suedia, VĂ ROG!“. Și mare mi-a fost dezamăgirea când scrisoarea s-a întors. Acum orice copil poate scrie un mesaj autorului preferat și asta e fantastic!
Tot aceasta devenind și esența receptării – informația circulă fulgerător. Statul poate să nu includă o carte într-un program de lectură, editura poate să n-o promoveze prea mult, însă dacă ea va plăcea câtorva cititori, faima i se va răspândi foarte repede. Asta nu înseamnă, însă, că statul poate să ignore literatura pentru copii. Să nu uităm că dragostea de carte, valorile de bază, caracterul omului pot depinde de cărțile pe care le citește. În Republica Moldova avem programe naționale (programul Bibliotecii Naționale pentru copii „Ion Creangă“) și municipale (programul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu“), în cadrul cărora sunt selectate câteva cărți care sunt promovate intens pe parcursul unui an în majoritatea liceelor din țară. Se organizează întâlniri cu autorii, lecturi online. Însă e adevărat că ne-am dori mai multă critică calitativă, mai multe evenimente, mai mult sprijin. Deocamdată, literatura pentru copii ține exclusiv de dragostea autorului, care nu mai poate sta ascunsă, iar scriitorii sunt priviți ca niște naivi, care în loc să facă bani, se joacă de-a poveștile.
Alex Moldovan: Nu este considerată Literatură serioasă
Literatura pentru copii are parte de o receptare defectuoasă la noi, în primul rând pentru că nu e considerată literatură adevărată. Literatură serioasă. Chiar și o bună parte dintre autorii care o practică n-o consideră decât o concesie făcută modei, cerințelor pieței sau unor redactori insistenți. Singurii care o iau de fapt în serios sunt copiii. Și mă întreb dacă nu e mai bine așa. Presupunând că ar exista o receptare critică solidă, din motive evidente ea n-ar putea ajunge la cei care consumă o astfel de literatură, adică la cei mici. Ea s-ar adresa eventual educatorilor și celor care o cumpără, și anume părinților. Însă, în marea lor majoritate, cei din urmă nu citesc reviste culturale, preferând să-și ia informația de pe grupurile de Facebook sau de la alți părinți. Iar de la o vârstă în sus, să zicem 11 sau 12 ani, trierea autorilor se face pe bune, în funcție de preferințele reale, nu de liste și recomandări venite de sus.
Lucrul acesta se aplică și în cazul premiilor. Câștigarea unui premiu literar nu garantează un succes de casă/ de public. Să nu se înțeleagă că sunt împotriva lor. Dimpotrivă, sunt ani de zile de când militez pentru înființarea unor premii dedicate exclusiv literaturii pentru copii sau măcar pentru includerea unei categorii speciale în cadrul premiilor deja consacrate, iar apariția Premiilor Cărturino e o gură de aer proaspăt. Premiile oferă însă mai degrabă o validare înăuntrul breslei și, dacă nu sunt susținute prin programe naționale, sprijinite sau inițiate de stat, riscă să rămână doar asta. Fără intervenția statului e imposibil să acționezi la nivel național, adică să duci cărțile acolo unde e cea mai mare nevoie de ele. Și, cunoscând cu toții starea de fapt din România, opinia asta are deja valoarea unei sentințe.
Veronica D. Niculescu: Scad până la dispariție cronicile
Când a apărut O vară cu Isidor (Polirom, 2017), acum șapte ani, a avut o singură cronică, în „Observator cultural“. Au mai fost vreo două texte scurte în alte reviste, în grupaje diverse (unul dintre ele, un caraghioslâc remarcabil). Atât. Șapte ani și șapte cărți mai târziu, pot să spun că asta n-a contat câtuși de puțin pentru soarta cărții în lume. Este cea mai vândută dintre cărțile mele – de fapt, ar trebui să spun „cea mai citită“ –, iar astăzi, când scriu acest răspuns, este pe locul 1 în Top 10 Junior al Editurii Polirom, urmată de continuarea sa, Iarna lui Isidor (Polirom, 2020), aflată pe locul 3. Iarna lui Isidor nu a avut nici o cronică. Se încadrează în trend!
Lipsa receptării nu e o problemă doar în cazul cărților pentru copii. Pur și simplu se scrie tot mai puțin despre cărți. Am debutat acum 20 de ani și am văzut cum textele adevărate despre cărți s-au împuținat de la an la an, până spre dispariția totală. E un paradox: cresc tirajele, crește numărul de cititori (și de cititori entuziaști, aș zice), scad până la dispariție cronicile. Ca scriitor, nu pot decât să constat asta, nu și să dau soluții. Chiar mă voi feri să fac asta – e atât de obositoare vâltoarea în care toți se înghesuie să-și dea cu părerea despre orice.
O să spun totuși că poveștile cu Isidor sunt singurele cărți pentru copii pe care le-am scris și că, deocamdată, nu intenționez să scriu altele.
Cât despre premii, în timp, un singur premiu contează cu adevărat: cel al publicului. Aici nu sunt jurii – extinse, restrânse –, ci doar un om lângă alt om lângă alt om, fiecare singur. Cititorul. Căruia îi cânt și eu uneori, în camera mea, meșterind la vreo poveste și cu ochii pe vreun prag: „Cetitor sau cetitoare… dac-ai ști cât mi-ești de drag!“.
Cosmin Perța: Ar trebui să fie un efort conjugat
Orice stat care își dorește un viitor decent trebuie să pună accentul pe educație. Fără educație nu poate exista progres, fără cultură nu poate exista identitate, fără educație și cultură devin foarte improbabile conceptele de stabilitate, independență, suveranitate. Or acestea sunt principiile de bază ale unui stat, nu?
E o lecție pe care politicienii noștri par a o fi uitat și asta pentru că interesul lor se învârte mereu în jurul momentului și al prezentului, părând incapabili să gândească strategii pe termen lung care să asigure un viitor societății la cârma căreia se află vremelnic printr-un set de conjuncturi. O politică a „acum“-ului, dublată de corupție urmărește doar căpătuirea imediată și nu poate duce decât la ruină morală, economică, statală.
Și acestea sunt motivele principale pentru care educația și cultura sunt mereu subfinanțate, pentru că ele nu produc profit imediat care poate fi capitalizat de o tagmă politică și pentru că politicienii noștri, produs al acestui context istoric, sunt, cel puțin unii dintre ei, la rândul lor needucați și nu au viziunea și înțelegerea necesare pentru a vedea pădurea de copaci și pentru a preveni falimentul unei limbi și a unei culturi care nesusținute structural se deteriorează până la pulverizare.
Câțiva autori care reușesc pe cont propriu nu formează o cultură, o cultură e formată de o politică de stat care pune la dispoziție un set de instrumente educaționale și culturale competitive. Autorii noștri nu au nici o șansă în fața tăvălugului autorilor internaționali pentru că sunt nevoiți să meargă la luptă în izmene.
Introducerea autorilor contemporani în manuale, întâlniri ale elevilor cu autorii (benefice pe atât de multe planuri), un sistem coerent și funcțional de achiziție de carte a autorilor români contemporani pentru bibliotecile școlilor, pentru cercuri de lectură, pentru lecturi de vacanță sau pentru premieri ar putea schimba radical peisajul educațional, făcând copiii să se îndrăgostească de literatură, pentru că ar intra în contact cu o literatură vie, proaspătă, a timpului lor și ar putea avea dialoguri și schimburi de idei cu oamenii care o scriu.
Beneficiile sunt nenumărate pentru copii, dar și pentru autori, care ar ajunge la un public mai larg și unii dintre ei poate chiar ar putea duce o viață decentă din scris. Ar fi un prim pas, care nu presupune costuri extraordinare, doar un plan și o viziune. Evident că s-ar putea face mult mai multe, de exemplu instituirea unor premii naționale de literatură pe cicluri, premiul național de literatură acordat de ciclul primar, gimnazial și cel de liceu, în care câteva mii de copii din fiecare ciclu, selectați de profesorii lor, să citească aceleași cărți și să selecteze prin vot favoritele.
Un astfel de sistem ar da prestanță, vizibilitate și credibilitate literaturii contemporane pentru copii și adolescenți, ar sprijini financiar autorii și ar încuraja mii de alți copii să citească niște volume care au trecut deja printr-un filtru al generației lor, nefiind impuse de un profesor, ci alese de unii de vârsta lor, cu posibilitate de viralizare pe rețele.
Pe de altă parte, patronii de edituri sunt oameni de afaceri, interesați de profit. Tocmai pentru că lipsește o politică de stat și autorii români sunt practic necunoscuți nu vom putea niciodată ajunge în situația țărilor vestice unde regula e de 95-97% literatură de producție autohtonă și 3-5% traduceri. Până de curând, la noi procentul era invers, acum cred că putem vorbi de un procent al autorilor români ușor mai ridicat, dar în mod cert nu depășește 10% din producția anuală.
Editorii ar putea să investească mai mult în promovarea literaturii române contemporane și s-ar putea alia cu diferiți influenceri pentru a crea branduri din anumiți autori, cum se întâmplă deja în alte culturi, dar lucrul acesta este puțin probabil atâta vreme cât nu există o politică coerentă la nivel de stat și editorii se află descoperiți în fața unui public tânăr care citește tot mai puțin, nu simte necesitatea literaturii în viața de zi cu zi și pentru care autorii români sunt niște OZN-uri pentru că nu au nici o ecranizare pe Netflix.
Carmen Tiderle: Ajutorul a venit doar din partea editurilor care au sesizat valoarea
Cum ziceți și voi, literatura pentru copii a crescut în 10 ani în România cât alții în… mai mulți, dar, cum văd eu lucrurile, e meritul câtorva părinți literari care s-au apucat de (pro)creat doar fiindcă și-au dorit asta, așa le-a venit, și au continuat să-și crească odraslele, deși nu primeau alocație pentru ele, ba chiar erau considerate inferioare, paraliteratură, și-n nici un caz la nivelul celor de-afară.
Cred că acești părinți, cel puțin la început, nu s-au gândit la ce premii vor lua creațiile lor, dacă vor pleca în străinătate sau nu, dacă le vor aduce un pahar de apă când vor fi bătrâni șamd. Nu. Le-au făcut, le-au iubit, ele au crescut frumos și-au început nu numai să aibă succes de public, dar și să schimbe percepții, comportamente, minți. Ba chiar au fost premiate la Cărturino. Efortul acestor părinți n-a fost însă mic și, de cele mai multe ori, a fost individual. Ajutorul a venit doar din partea editurilor care au înțeles că există o piață, au sesizat valoarea și s-au deschis pentru autorii români.
Dar, așa cum e nevoie de un sat să crească un copil, e nevoie de un stat să crească acest pui de literatură atât de important nu doar pentru lumea literară, ci pentru sănătatea noastră ca popor.
Pentru că literatura pentru copii asta face… dar nu mai explic, e la mintea cocoșului. Minte pe care, se pare, statul român nu o are. Căci, în afară de AFCN, care finanțează proiecte culturale printre care și unele de literatură pentru copii, și Ministerul Culturii care invită sporadic scriitorii pentru copii la festivalurile internaționale de carte, nu știu de nici un program prin care statul să încurajeze cititul și scrisul de cărți (valoroase) pentru copii. (Festivalul Uniunii Scriitorilor, primul, chipurile, face ambasador al literaturii pentru copii o trompețică a mesajelor naționaliste fără absolut nici o legătură cu literatura pentru copii!) Indiferente și îmbătrânite, instituțiile astea nu înțeleg și nu ajută. Revine tot societății civile să pună umărul.
A fost nevoie, iată, ca o librărie să organizeze primul festival de literatură pentru copii, ca asociațiile independente de scriitori să trimită cărțile noi și pe scriitorii lor peste tot în țară, ca părinții cu bloguri să promoveze cărțile. Țări care stau bine în statisticile culturale au festivaluri naționale, scriitori laureați, rezidențe, programe finanțate în care scriitorii sunt invitați să țină ateliere în școli, subvenții pentru traducerea și promovarea literaturii pentru copii în afară, reviste, critici literari.
E incredibil că nici un critic din România nu e specializat pe literatura pentru copii, iar cei care încă mai fac critică literară par că evită subiectul. Instituția agentului, nici asta nu există, deci, deocamdată, acela care creează pentru copii se are pe el, o editură alături și un public care, oricât de mic ar fi, e interesat, smart, activ, și susține o literatură care, cu ceva mai mult sprijin, ar putea crește mare de tot.