Multe se afla in cirdasie in cartea asta (pe care n-as numi-o poem in proza): chiar poezia si proza, o scriere nocturna, pe mai multe voci si alta alba, monotona, vorbaria si tacerea, fata intunecata si fata diurna a personajului central. Asa ca aceasta carte s-ar putea sa fie o cronica a felului in care se leaga fata si reversul.
Daca prima parte se petrece in noaptea dinaintea nuntii si mireasa este mereu avertizata ca trebuie sa-si spuna toate povestile pina vine dimineata, a doua parte se petrece intr-o dimineata care nu se mai termina, facuta din multe zile sudate intre ele si fosta mireasa a ramas singura. Iar in final te poti intreba cine pe cine scrie? Numai ca am innodat asa de strins capetele celor doua parti, incit nu se poate raspunde la aceasta intrebare. Si nu numai ca le-am innodat strins, dar am facut o banda a lui Moebius. Stiti, daca luati o panglica de hirtie, o rasuciti o data, apoi ii lipiti capetele, cind porniti din oricare punct, puteti strabate ambele fete ajungind in final in punctul de unde ati plecat, fara sa luati degetul de pe hirtie.
„Cine este mielul acesta”, cind mire, cind mort, „dupa care se moare”?
O absenta. Cineva care exista, dar nu e aici. Si care se confunda, poate si din acest motiv, cu un mort. Cineva care nu se lasa portretizat. Dar nu, nu el este mortul „dupa care se moare”. Acela e doar umbra lui, care-l preceda. El e cineva despre care nu se poate spune decit ca vinde mincare pentru pisici imbracat in costum negru, ca pentru Opera. Asta in prima parte. In a doua parte devine un nume. Mihai. Atit. Dar asta nu-i da sansa de viata. Numele il face si mai palid, si mai absent. Altfel decit in prima parte. Este, in continuare, cel despre care nu se spune nimic. Daca in partea a doua este multa surdina, fiindca am incercat sa cobor sunetul pina la limita de jos la care mai poate fi perceput, atunci n-ar fi exclus ca „mielul acesta” sa fie sursa tacerii. Iar umbra lui capata de-asemenea in a doua parte un nume. Alexandru. Cei doi pot fi vazuti la un moment dat mergind pe bulevard umar linga umar, mineca neagra linga mineca neagra. Dar nu-mi place sa-mi explic personajele si deja am zis prea mult.
Un „popor de matusi”, domnisoare, divortate sau vaduve, o lume a femeilor care aminteste de Cartea nuntii a lui George Calinescu.
Femeile din prima parte sint lumea. Imediatul. Dar fara sa acopere tot spectrul (feminin) al imediatului, ca nu am urmarit asta. Acum vreo cinci ani am inceput sa scriu dialoguri intre aceste femei si ma amuzam teribil ascultindu-le asa, pe hirtie. Dupa ce s-au adunat vreo citeva pagini bune mi-am dat seama ca as putea scrie o carte pornind de la ele. Un roman. Asa ca am mers pe mina lor, le-am lasat sa se spuna fiindca am simtit ca sint puternice. Si au pus ele tara la cale, dupa cum s-au priceput si uite-asa i-au facut miresei o zestre de toata frumusetea. Care cu sfaturi din scoala vietii, care din carti, care cu umor (uneori involuntar) iar eu, ca autoare, n-am facut decit sa le leg cu cite un „zice nasa Lena”, „zice Pulheria si da din umeri”, „zice, ca pentru sine, tanti Sofica”. Si m-am bucurat sa vad cum cele cinci femei (chiar daca una moarta) pot face atita taraboi pe care eu il pot controla. Daca cititorul vrea neaparat sa le compare cu matusile din Cartea nuntii, isi poate imagina un roi de molii zburind pe deasupra lor, dar asta e treaba lui, a cititorului. Daca in prima parte personaja mea (nu mai stiu unde am auzit cuvintul asta, dar mi-a placut) sta la taclale cu „lumea”, in partea a doua ea refuza lumea categoric si nu-i permite sa treaca dincolo de usa garsonierei sale. Desi o mica speranta zic eu ca exista spre final cind se intreaba „Cum sa cintaresc ceva ce nu incape in dimineata aceea? Cum sa cintaresc, de pilda, cocosul care cinta in cimitirul de vizavi?”. Na, ca m-am si autocitat, ca tot cartea zice mai bine despre ea ce are de zis.