De curând, a apărut la Editura Cartier Istoria limbii române a lingvistului și profesorului universitar Dan Ungureanu, o carte-eveniment despre care se vorbește și se va vorbi pe viitor datorită informațiilor inedite pe care le conține și ambiției de a preciza dintr-o perspectivă nouă unde „apare în timp și spațiu limba română“.
Motiv pentru care l-am rugat pe autor să ne dea mai multe amănunte despre metodologia și conținutul cărții domniei sale.
Încă de la apariția sa, Istoria limbii române a fost primită cu entuziasm, ca fiind o lucrare de excepție. Care a fost drumul care v-a condus la scrierea ei? Mă gândesc aici și la precedenta dumneavoastră lucrare, Româna și dialectele italiene, publicată la Editura Academiei, în 2016.
Tot românul știe că „româna se înrudește cu dialectele italiene din sud“. E o idee pe care o preia un lingvist de la un altul, nimeni nu verifică nimic. Există câteva studii foarte scurte, imediat după 1900, care compară româna cu dialectele din sudul Italiei. Dar, metodologic, ca să dovedești că româna e mai înrudită cu dialectul X decât cu dialectul Y trebuie să le arăți pe ambele cititorului. Și asta fac în Româna și dialectele italiene – arăt acolo asemănările dintre română și fiecare dialect italian. Toate. Și adaug un CD cu patru sute de hărți, fonetice, lexicale, morfologice, care sunt decisive. Sunt hărțile din Sprach- und Sachatlas Italiens de Jud și Jaberg, terminat în 1940. Nici un lingvist român nu îl utilizează.
Româna și dialectele italiene avea acest scop: iată 400 de hărți lexicale, morfologice, fonetice, puteți să vă faceți singuri o părere dacă româna seamănă mai mult cu dialectele din Italia de sud.*
* Hărțile pot fi consultate aici.
Dialectele din Italia de sud nici nu există de fapt. Normanzii cuceresc sudul Italiei între 1000-1200, aduc acolo coloniști din Savoia, Provence, Piemont, Lombardia. Mulți. Dialectele din Italia de sud sunt mixte, au elemente din nord și din sud.
Scopul lucrării este de a „preciza în timp și în spațiu când și unde apare limba română“.
Acesta a fost un efect, nu un scop. Cercetare înseamnă să afli lucruri pe care nu le știai. Când a avut loc metateza integru > intregu, turbulu > tulburu? Când a avut loc transformarea monte > munte, bonu > bun? Când a avut loc rotacismul basilica > basirica?
Când e înlocuit ego sum de io sonto și tu es de tu ešt? Când e înlocuit sinistra de stanca și dextra cu directa? Nu știm; dar știm că fenomenul există deja în Italia de nord. Și atunci putem sugera că româna vine din latina târzie/ proto-romanica deja dialectalizată de acolo. Fiindcă avem prea multe coincidențe, fonetice, morfologice, lexicale ca să credem că au apărut separat. A existat, în Italia, în Alpi, o zonă în care s-a zis gura, per, dua boza = gură, păr, două buze; și chàuria = cioară. Prea multe coincidențe cu româna pentru o zonă de 100 km din Alpii franco-italieni.
Nu știm când. Dar putem spune unde: schimbările astea apar deja în latina târzie din Italia de nord, în Galia Cisalpină, Lombardia-Veneto de azi.
Unele cuvinte le-am putut data: ficat, 300 AD, a se culca, 500 AD, fossatum/ sat, după 560, zaba/ zale, după 535 AD, sera/ „seară“ se generalizează după 500. Astea sunt datări. Gatilar/ a gâdila, melega/ mămăligă, noma/ numai, reo/ rău, rasent/ rece, cigera/ ceață, stanca/ stânga, drita/ dreapta – sunt cuvinte nordice, din Galia Cisalpină.
Vorbiți în introducere despre „consensul științific din România, în 2022“ atestând că „limba română s-a născut din limba vorbită în Dacia după 271 a.D., după retragerea aureliană“. Ne puteți da mai multe explicații relative la această idee consacrată multă vreme în lingvistica românească, dar asupra căreia reveniți cu noi contribuții?
Dan Alexe a spus, primul, curajos, că poporul român și limba română se nasc în Balcani. Eu precizez (deși Johan Storm o observă în 1886 și Giuseppe Ferraro în 1889) că e vorba de un grup de păstori din Alpii Italiei care trec de peninsula Istria spre est și se instalează în Alpii Dinarici – în Balcani. Oriunde romanicii sunt cuceriți de barbari vedem același pattern: orașele rămân, barbarii îi pun pe romanici să scrie documente în latină. În Palatinat, Germania de azi, avem o continuitate de pietre funerare asemănătoare, la început cu nume romane, apoi și cu nume germanice. Asta înseamnă continuitate. Nimic asemănător în Dacia. Georgienii au biserici din secolul al VI-lea, armenii au biserici din secolul al VII-lea, irlandezii au zeci de sfinți, mănăstiri și biserici din secolul al VII-lea. Georgienii și armenii au fost invadați și prădați de perși, irlandezii au fost invadați și jefuiți de vikingi. Dar au rămas în urma lor inscripții, manuscrise, biserici și mănăstiri.
Eu nu „revin cu noi contribuții“, ci contrazic relativ ostil. E poporul român creștin din naștere? Da, clar, se vede din vocabularul creștin latin. Când s-au creștinat ? În Balcani, foarte probabil, în Dalmația latinofonă.
Teza dumneavoastră contrazice, cum tocmai precizați, acest statu-quo al originii latine vorbită în Dacia și afirmă că limba română provine „dintr-un dialect din Italia de nord, mai precis din Italia de nord-vest“. Care sunt argumentele lingvistice majore în sprijinul acestei afirmații ?
Nu există un argument major. Sunt sute de argumente mici. O lingură de apă e liniștită. Un ocean are furtuni. Mulți au spus „e vorba de coincidențe“. Dar sunt oameni care nu sunt obișnuiți să citească hărți lingvistice și nu știu lingvistică istorică.
O trăsătură comună arhaică (toscană nemo/ rom. nimeni) nu e un criteriu de grupare comună a două dialecte. O inovație comună sau, și mai bine, inovații fonetice, morfologice, lexicale comune – sunt semn de origine comună.
Am scris, împreună cu informaticianul Alexandru Șișu, o carte întreagă despre coincidențe în comparația lingvistică: Reconstructing Languages: A Cognitive Assessment of Historical and Comparative Linguistics, Editura Academiei, București, 2014. Cred că sunt specialist în detectarea coincidențelor întâmplătoare (și eliminarea lor). Cartea este – separată în capitole – pe academia.edu.
Rolul noilor tehnologii este capital în cercetarea dumneavoastră. În ce a constat el? Ne-ați putea vorbi în acest context de ceea ce numiți „studiul granular“ al celor trei hărți – fonetică, morfologică și lexicală – și despre ce subliniază suprapunerea lor?
Am avut norocul ca (mai) toată bibliografia să fie pusă online, searchable. Documente, texte vechi OCR, atlase dialectale, unele și cu fișiere sunet. Ajunge să ai Sitzfleisch. În 2000, acest studiu ar fi fost încă imposibil.
Despre hărți – ele trebuie văzute fiecare, apoi trebuie văzute hărțile de sinteză, făcute de Paul Șteț și de Cornelia Pop.
Un alt aspect asupra căruia v-aș ruga să ne oprim este legat de vocabularul latin creștin despre care afirmați că s-a generalizat în imperiu de-abia spre 360 a.D. Ce schimbă această perspectivă în continuitatea dacică, mai ales comparată cu altele pe care le calificați drept „demonstrabile“?
Creștinii din imperiu sunt o minoritate când Constantin dă Edictul din Milano, în 313. Ei devin majoritari numeric abia după 360; abia în 381 Teodosiu are curajul să interzică religia păgână, sprijinit de o majoritate suficientă încât să intimideze o minoritate în scădere. 313-381, șaptezeci de ani, mijlocul ar fi spre 350-360. Dominica, sabbatum – sâmbătă, duminică – sunt nume creștine. Ele au intrat în limba comună doar când creștinii au devenit
majoritari.
Dar despre lipsa mormintelor creștine în Dacia între 300 și 1000 ce ne puteți spune?
Rigoarea metodologică zice: ex nihilo nil deducendum, dintr-o absență nu trebuie să deducem ceva. Dar vorbim de o perioadă de 700 de ani, cât de la Dragoș Vodă până la Emil Constantinescu, pe un teritoriu mare. Dacă în 700 de ani în toată Transilvania nu e nici o piatră de mormânt, nici o cruce, înseamnă că n-au fost.
Dați-mi voie să citez aici una dintre afirmațiile dumneavoastră care o contrazice pe cea împământenită în istoria limbii române: „româna e mai degrabă succesoarea limbii aduse de coloniștii romani în Balcani decât în Dacia“. Ce ne puteți spune despre acest subiect?
Asta e mai curând concluzia cărții. Și mi-ar fi greu să rezum cartea. Există lucruri care se distrug prin rezumare. Dacii dispar, nu știm de ce, după 300 a.D. Dispar și hunii, dispar și avarii. Nu e nici o problemă că dispar. Dispar slavii din Transilvania. Romanii din Dacia se retrag în Balcani. Dar după 536-537, ani de foamete, după 541-42, anii ciumei lui Iustinian, și invaziile slave, populația Balcanilor se prăbușește. În 613, Heraclius
se retrage din Balcani, a căror populație se înjumătățise.
Cartea dumneavoastră pune la dispoziția celor interesați un important material fonetic, morfologic și lexical. Fără să intrăm în amănunte și lăsând cititorilor bucuria descoperirii lor, ne-ați putea vorbi despre criteriile de selecție ale acestor materiale și despre importanța lor?
Minunată întrebare. Nu a existat o selecție. Sunt acolo toate datele lingvistice pe care le-am putut găsi. Or fi importante? Pentru românii de astăzi nu există chestii importante, totul e moft.
Desigur, noua perspectivă a Istoriei limbii române riscă să busculeze ceea ce se știa până acum relativ despre acest subiect. Care ar fi argumentul dumneavoastră major în apărarea acestei noi viziuni istorico-lingvistice pe care o oferiți astăzi prin lucrarea dumneavoastră?
Eu nu apăr nimic. Datele obiective se apără singure. Voi compara româna doar cu lombarda din Canton Ticino, o zonă cât jumătate de județ. Ei spun un nür/ un nor, un dint/ dinte, inneürá/ „înnorat“, pulbur/ pulbere, doer/ doare, negür/ negură, voerum/ noi vrem, sunt/ eu sînt, belegot/ balegi, šüra/ a șuiera, sa ved/ ei se văd, miez/ miez, seu/ seu, intregh/ întreg, tolbor/ tulbure, vurem/ vrem, derdela/ a dârdâi, laor/ un lucru, šparuyas/ a se speria.
Am putea spune că, absolut întâmplător, această margine a Lombardiei evoluează din latină ca româna. Dar vedem că evoluează la fel și fonetic (dolet > doer/ doare; pulverem > pulbur/ pulbere; sebum > seu/ seu) și morfologic (*se vident > sa ved/ se văd; sunt/ sînt); și lexical (belegot/ baligă, derdela/ a dârdâi). *
* Datele sunt în Sprach- und Sachatlas Italiens, care e online, aici
Mai mulți lingviști cunoscuți au spus (desigur) că e vorba de simple coincidențe. Și coincidențe fonetice, și coincidențe lexicale, și coincidențe morfologice, într-un singur sat (sic; găsiți-l pe hartă).
Și o ultimă întrebare: cum vedeți la lumina celor scrise în cartea dumneavoastră originea daco-romană a limbii și a poporului român ?
Orice teorie nouă începe ca erezie. Dar să lăsăm asta. De o sută de ani, cuvintele de substrat ne sunt prezentate ca dacice. Dar nu știm limba dacă. Avem o listă de vreo treizeci de plante transcrise în pseudo-Apuleius și Dioscorides, din care unul singur se potrivește, riborasta/ brusture. Restul de vreo sută și ceva sunt italice sau celtice. Cioară? toată Italia. Gheară? până în Spania. Buză? la fel, în toată Europa, până în Spania. Mânz? celtic. Baligă? toată Italia de nord și sudul Franței. Melc? sudul Franței, celtic. Mare (nu mic)? celtic. Mal? probabil germanic prin intermediu slav. Multe se găsesc și în albaneză, parte dintre ele sunt împrumuturi dinspre albaneză spre proto-română, în perioada lungă a conviețuirii în Balcani, între 500-900.
Ideea clasică a continuității e plină de contradicții interne. De ce n-au lăsat proto-românii urme arheologice? Fiindcă s-au retras în munți. OK, atunci limba ar fi trebuit să fie extrem de dialectalizată, ca limbile tuturor popoarelor care locuiesc în munți. Dar româna e uniformă. Româna s-a format pe ambele maluri ale Dunării. Ciobanii mergeau cu oile peste tot, d-aia seamănă româna cu meglena și aromâna.
Dacă ignorăm absența drumurilor, războaiele endemice, invaziile, sigur, putem considera, într-adevăr, că românii au circulat cât au dorit pe ambele maluri ale Dunării.
Galerie foto
