Proza scurtă își are, cel puțin la noi, un public aparte, educat în această privință prin antologiile apărute din ce în ce mai des în ultimii ani și prin volumele de debut încurajate de editori.
Astfel, debutul Iuliei Gherasim, Ce văd păsările (colecția Ego. Proză, Polirom, 2024) se remarcă printr-o calitate a scrierii care nu trădează, nici pe departe, un început de drum. Fiecare text în parte are forța unui microroman, surprinzând ireproșabil teme complexe și personaje care atrag cu puterea unui magnet uriaș.
Iulia Gherasim cunoaște mult prea bine regulile jocului pe care îl propune odată cu acest debut și, tocmai de aceea, își plasează unele personaje în mijlocul unor situații fie dramatice, fie amuzante sau ridicole.
Umorul e însă adesea unul amar, folosit ca mijloc de evadare, în vreme ce ridicolul se înalță pe marginea deznădejdii. Dramele pe care le dezvoltă fiecare text în parte sunt cele care țin adesea de destrămarea unei relații, a unei familii, la mijloc fiind întotdeauna prinsă o fetiță, martoră a acestui final iminent. Regăsim, totodată, femeia matură care se confruntă cu provocările prezentului modern, în relații sau în mediul corporatist, în încercarea de a reorganiza cât mai bine piesele propriei vieți. Despărțiri și nesiguranțe sunt contrabalansate de plecări sau confruntări directe, de o forță pe care același personaj îl scoate la iveală pentru a se adăposti de orice ar putea deveni o rană. Nu e un joc din care iese mereu învingător, dar e un joc pe care alege să îl continue.
Indiferent de perioada la care se face referire, fie că avem anii de tranziție de după căderea regimului comunist sau anii din prezent cu provocările unei existențe în care viața profesională dă buzna peste cea personală, frământările, dilemele și fricile sunt expuse cu aceeași franchețe care se așază, la final, peste o cartografiere precisă a două generații de femei. Mirajul unui oraș mai mare se împletește cu amintirile decupate din provincie, în vreme ce deziluzia e într-un duel permanent cu amăgirea pe care personajele o hrănesc cu speranțe și dintr-un optimism de care au nevoie pentru a supraviețui.
Trauma despărțirii de figura paternă
În cele mai multe situații, fetița-martor nu poate schimba nimic, divorțul s-a produs sau e pe cale să se producă, tatăl e o figură care se ivește doar la răstimpuri, în vizită, sosit din sânul noii sale familii. Trauma despărțirii de figura paternă care, atunci când revine, nu reușește nicidecum să-și îndeplinească rolul, e marcată întotdeauna prin detaliile atent subliniate de autoare: „În povestea asta nu noi suntem cei care ar trebui să se străduiască, dar pur și simplu așa stau lucrurile“ (O limbă comună).
Existențele încărcate de rutină sunt adesea copleșitoare, lângă fetiță apare uneori și un frate, un frate mai mare care nu poate servi ca sprijin pentru golul lăsat în urmă de tatăl plecat. E o existența sub stigmatul lui „trebuie să te străduiești să pierzi ca să câștigi“, universul Iuliei Gherasim pare guvernat de regulile unei lumi în care nimic nu mai poate fi salvat („Dacă se-nșela? Poate chiar eram soi rău. Și eu, și tata, și fratele meu, și toți ai noștri. Poate era ceva iremediabil defect la noi. Poate nu mai rămăsese nimic de făcut“, Winnetou). Însă un optimism abia perceptibil vine tocmai din dorința de a fi apreciat, de a aparține, de a fi văzut de ceilalți, iar acest sentiment e pregnant în textul Nimic despre Patricia, o proză scurtă care definește poate cel mai bine felul în care Iulia Gherasim își strunește cu naturalețe și îndemânare personajele.
Tații sunt cei care deziluzionează sau sabotează, cei care nu reușesc să țină familia laolaltă, cei care abandonează corabia în Ce văd păsările, sunt cei care nu pot menține decât un echilibru fragil între vechea și noua familie. În povestirea Relații internaționale regăsim din plin umorul amărui provocat de aceste rupturi inevitabile: „Ai mei nu mă traumatizaseră suficient de tare cât să determine în mine aspirația spre excelență“ sau „Liniștea casei noastre supraviețuise mai bine de douăzeci de ani la intersecția dintre nepăsarea lui taică-miu și nevrozele maică-mii. Presupun că aveam o viață de familie echilibrată“.
O întreagă societate e conturată în această carte în care e „plin de oameni ale căror planuri n-au funcționat“, oameni cu speranțe și deziluzii, cu dorința unui mai bine la care nu știu cum se poate ajunge. E un univers în care „lucrurile mici sunt cele care despart oamenii“, iar Iulia Gherasim se dovedește o bună cunoscătoare a psihologiei umane, aducând dovezi suficiente odată cu debutul său.
Proze ce explorează mediul familiei
În Deschide ochii avem nu doar o tragedie, ci și o ironie teribilă, aceeași lume văzută prin ochii unui copil inocent și care oscilează între cruzimea tipică vârstei fără discernământ și inocența înduioșătoare a copilului care își dorește cu ardoare ca tatăl să revină în cadrul familiei: „În clipa aceea, pe plaja de la Mamaia, în vreme ce un bărbat cu ochii verzi care nu era tatăl meu o dădea pe mama cu cremă pe spate, mi-am dorit să fiu un dalmațian care sapă o groapă în nisip“.
Iulia Gherasim îi face uneori pe acești „intruși“ să dispară, îi împinge spre situații în care același copil inocent pare să fie vinovatul sau, cel mai adesea, să simtă că poartă o vină care, de fapt, nu îi aparține. Iar această transmutare face ca, în alte povestiri, același personaj-copil să fie imaginat chiar ca cel care poartă vina reală sau care e martorul unei plecări definitive.
Este de apreciat, în egală măsură, maniera în care Iulia Gherasim nu se îndepărtează nici o secundă de tema despărțirilor, de trauma care le însoțește, de felul în care se simte un gol ce apare în urma unei plecări.
Dacă am decupa la întâmplare fragmente din această carte, am avea ușor senzația că, punându-le laolaltă, sunt pagini dintr-un singur roman în care se strecoară, pești, anemone, caracatițe, apa mării și păsări. Sunt petele de culoare pe care le strecoară autoarea în universul gri postdecembrist, în lumea monocromă a familiei dezmembrate. Sunt amintirile în care iubirea unuia dintre părinți a ajuns, intactă, până la copii, printr-o mângâiere sau un moment neperturbat de tot ceea ce îngreuna, de fapt, comunicarea, iubirea, traiul firesc.
Misiunea pe care o acceptă Iulia Gherasim odată cu Ce văd păsările este una pe care o îndeplinește și o duce la bun sfârșit înaintând într-un univers pe care îl poate exploata în continuare, demonstrând o abilitate care amintește de operele recente ale unor scriitoare precum Nadia Terranova sau Donatella Di Pietrantonio, ambele traduse la Editura Polirom, explorând mediul apropiat al familiei, aducând laolaltă trecutul și obstacolele prezentului într-o formă universală și după o rețetă infailibilă.