În săptămâna ce s-a dus s-a încheiat scriitura unui mare autor: Paul Auster. Iar când spun asta o spun pe cât de obiectiv afectiv pot. Pentru că nu este vorba despre premii, despre recunoaștere, internațională sau altfel, ci despre identitate (adică memorie asumată) și devenire. Mai arar găsești un autor care să îți umple goluri și să îți descopere secrete pe care nici tu nu ți le cunoșteai așa cum a făcut-o – și o face, și o va face pe mai departe – Paul Auster. Un scriitor care m-a făcut să îndrăgesc New Yorkul fără să fi pus vreodată piciorul acolo, un om a cărui dragoste față de oraș transpiră printre rânduri, la care fiecare spațiu are logica sa în dinamica iubirii-urii pe care o încercăm cu toții în orice relație.
Pentru el, Brooklynul era spațiul intimității absolute între doi străini, iar iubirea față de cartierul ăsta din New York sublimează atât de puternic izolarea, solitudinea, stoicismul în a fi, încât singura soluție este să fii. Să fii în clipă, să fii în ceea ce trebuie să se întâmple, în ce se întâmplă, fără a te rătăci în gândul „ce ar trebui să fie“.
Este o memorie continuă, felul în care alege să-și croiască scriitura este o formă nu de jurnal, ci de cronică, într-o lume în care bizarul și miracolul ne sunt redate. Și sunt de un hipnotism care, văzut din afară, este la rândul său hipnotizant.
Asta și pentru că niciodată nu a scris cu gândul la cititor. Sau poate a făcut-o, poate mă înșel, dar nu am simțit-o. Distopic și în căutarea identității, Paul Auster n-a vrut să se potolească. La fel ca într-unul dintre ultimele sale volume (4, 3, 2, 1), viața sa a evoluat pe diverse paliere ale posibilului și ale supraviețuirii. Proza sa dură, concisă, închisă în sine până la deschiderea către cititor nu oferă doar o tapiserie complexă, ci o odisee în căutarea sinelui, în care puterea crizei personale se manifestă în vâltoarea unor crize generalizate, într-un hazard al imprevizibilului.
Fragilitatea identității este, cred, ceea ce m-a atras către Paul Auster, în această căutare perpetuă pe care o face, pe care și-o asumă într-un prezent continuu al traumei, al refulării. Frumusețile pe care ni le oferă sunt mici, aproape cotidiene, dar aici este vorba despre descoperire, despre labirintul în care nu căutăm Minotaurul, ci sinele.
De asta și navigarea dificilă, pentru că ancorele pe care le avem nu înseamnă numai stabilitate, ci și rămânere în spate – temere și speranță. Or, cum ne scrie el, identitatea se bazează foarte mult pe risc. De fapt, cred că ar fi mai potrivit să spun pe hazard. Un hazard care ne transformă. Care ne face să fim în prezent nu numai prin trecutul asumat, ci și prin ieriul plin de întâmplări absurde, prin faptul că acum un an am găsit din greșeală un prieten necunoscut care ne va salva viața peste trei decenii, că ieri ne-am rostogolit pe scările de la Fundație, prin orice. Un absurd al devenirii, prin hazard. Numai că la Paul Auster hazardul acesta este atât de plin de detalii, încât nu îl mai simți ca atare. Este o naturalețe în care ne aruncăm într-un univers necunoscut, dar pe care scriitorul ni-l face recognoscibil.
Ceea ce ne duce exact acolo: la reevaluarea propriei ființări, la a revedea cine și de ce suntem. Dacă vreți, la o căutare a sinelui. La drum cu Paul Auster, ficțiunea devine realitate și realitatea devine ficțiune. Totul este neclar – dar, la capăt, totul este limpede. Pentru că acolo în sfârșit ne regăsim.