The Mono Jacks a lansat seria de concerte simfonice împreună cu ALTOrchestra în ultima zi de februarie, la Sala Palatului. După nici două luni a venit la Iași la Sala Unirii și aveam ceva emoții, pentru că mă gândeam că le va fi greu să umple, într-o zi de marți, care a căzut și de Sf. Gheorghe, o sală de peste 700 de locuri. Mai ales că țineam minte că la concertul similar din decembrie 2018, când a cântat la Casa de Cultură a Studenților tot cu o orchestră simfonică, Sala Gaudeamus, care are sub 500 de locuri, nu a fost plină până la refuz.
De fapt nu știu dacă vreunul din acea serie de concerte cu trupe rock românești (dacă îi punem și pe cei de la Zdob și Zdub la socoteală, cu toate că sunt din Republica Moldova) a fost sold-out. Nici unei trupe din zona underground (sau cel mult alternativă) nu îi e ușor să mobilizeze atât de mulți fani plătitori într-un oraș destul de obișnuit ca multe dintre concertele care nu se desfășoară în cluburi să fie gratuite, oferite de municipalitate sau de diverși sponsori.
Iată că, spre surprinderea mea și ușurarea celor care și-au asumat acest pariu, au rămas destul de puține locuri neocupate. Iar publicul mi s-a părut mult mai pestriț decât cel pe care-l văd în cluburile din Iași în care cântă în mod normal The Mono Jacks și alții de pe scena underground din România. Pe lângă tinerii cu vârste între 18-35 de ani, care alcătuiesc majoritatea audienței plătitoare de bilet, am văzut familii în care părinți peste 40 ani (chiar și câțiva bunici) veniseră cu copii de 10-14 ani, cupluri la peste 50 de ani, îmbrăcate ca atunci când merg la teatru și, în general, multe figuri pe care nu le-am recunoscut de la concertele indoor sau festivalurile outdoor pe care le frecventez în oraș. Fie au venit pentru că au auzit de trupă ori că erau apropiații celor peste 20 de membri ai orchestrei, fie că erau familiarizați cu alte evenimente de la Sala Unirii sau au vrut să încerce ceva nou, asta contează mai puțin. Pentru trupă, dar mai ales pentru scena muzicală ieșeană, important e că astfel de spectacole pot dezvolta noi categorii de public, care să facă orașul mai atractiv pentru artiști și promotori.
Dacă în 2018 am stat pe rândul al doilea, acum am avut loc în spatele sălii, ceea ce mi-a asigurat o vedere de ansamblu asupra publicului și mi-a permis să testez acustica fostului cinematograf Victoria la un concert de rock simfonic. După ce muzicienii își fac pe rând apariția pe scenă, identific patru membri ai formației – la tobe, bas și două chitare în stânga și dreapta –, dar microfonul vocalistului a rămas amplasat central, fără vreun posibil utilizator.
Mă uit mai bine și îmi dau seama că nu-l recunosc pe chitaristul din dreapta, e o figură nouă. Între timp apare și Doru Trascău, care se îndreaptă spre microfon fără nici un instrument la el. E prima dată când îl văd fără chitară – și am tot fost la vreo 20 de concerte de-ale lor. Dacă în 2018 dirijor a fost Tiberiu Soare, acum pe scenă, în ținută casual, intră Vlad Vizireanu. Doru Trascău e la costum, pare puțin emoționat și își trece din când în când cu mâna prin păr. Se aud acordurile de la Călător, un cântec de pe albumul lansat anul trecut, Norul nouă.
Începutul e mai degrabă timid, Doru pare că nu-și găsește locul pe scena, are mișcări neterminate, oarecum stângace. „Aș merge oriunde/ Oriunde ești tu“ cântă el, și sunt convins că în sală sunt măcar 100 de persoane care știu pe de rost versurile și ar veni să-l vadă în orice loc ar avea chef să cânte în Iași. Urmează Tablou, unul dintre hiturile trupei, la care remarc modul în care se aud viorile la refren: „Să nu îmi ceri prea mult/ Și am să pot rămâne aici mereu“.
O fi un vis, piesa mea preferată de pe albumul Ușor distorsionat (2017), are parte de noi sonorități date de instrumentele de suflat pe versul „Oare câte taine ai să mă înveți“. Viorile punctează bine partea de bridge, de după „Sărutări aștept pe obrazul tău“ și până la „Și încă nu știu cum/ Și nici nu știu dacă aș vrea să știu“, apoi sacadarea crescendoului dinainte de „Nu se termină aici“ a fragmentat puțin din emoția cu care sunt obișnuit să ascult melodia.
Lucrurile merg din ce în ce mai bine, publicul se dezmorțește, obișnuit deja cu ideea că va sta pe scaune pe tot parcursul concertului și că trebuie să-și manifeste diferit trăirile față de un show obișnuit. Urmează Drumul și abia acum se vede că Doru Trascău a prins încredere, o arată inclusiv prin limbajul corpului. „Răspunsurile nu le capeți aici“ cântă cu patos, iar la aglomerarea de instrumente de pe piesa în varianta originală trebuie să faceți un efort să adăugați și cele ale orchestrei simfonice că să vă imaginați (dacă nu ați fost acolo) că pe versurile finale vocea a fost ușor bruiată de multitudinea de sonorități.
Despre Infinit aflăm de la vocalist că e o piesă care, mai nou, deschide nunți. Violoncelele aduc un ton grav, potrivit, iar vocea e îndrăzneață, controlată, sună foarte bine, accentele fiind puse exact unde trebuie. Finalul e potențat de sunetul viorilor, iar publicul aplaudă din ce în ce mai cald.
Cântecul care-mi place probabil cel mai mult de pe ultimul lor material, Undeva, are ritmul schimbat. E catchy, mă prinde, mă surprind dând din picior în spațiul îngust dintre scaune.
Și viorile se intercalează minunat: „Alergăm, căutăm tot timpul câte ceva […] Urmele pașilor drumului meu/ Toate duc undeva“. Scot telefonul să-mi notez că varianta asta a fost cea mai reușită adaptare pentru orchestră de până acum. Orchestră despre care aflăm ca a avut doar o singură zi pentru repetiții alături de trupă! Dar nu pot spune că s-a simțit asta.
Revenind la ce se întâmplă în fața noastră, mi se pare că Doru mai trebuie să lucreze la mișcarea scenică, care momentan e o combinație între un imitator al lui Elvis și robot dance. Alt cântec popular, Un sfert de secundă, e oferit într-o variantă în care coardele sacadează ritmul. După „Adevărat îți spun“, pe partea aia de bridge, se aud doar chitara și viorile: „Ne învârtim în cerc“… Superb. La spectacolul de la București au adus-o pe Irina Rimes pentru piesa asta, ceea ce-mi aduce aminte că în 2018, la Iași, a urcat pe scenă alături de ei artista Lucia.
Intermezzoul cu violoncel și baterie e aplaudat de public. Știu că tocmai am spus asta, dar dansul scenic trebuie clar îmbunătățit.
După Gloria, de pe albumul omonim (2020), bine susținut la final de partea instrumentală, urmează Un semn: „Nu știu cum să cer ajutorul și prefer să mă ascund în tăceri/ Iar mă sufoc, nu mai suport, am adunat mult prea multă durere“.
Doru Trascău pare că pune mult suflet în modul în care cântă piesa asta: „Mi-e frică de mor/ O să sar în gol/ O să plonjez/ Sunt eliberat“, e la nivel sonor cea mai puternică partitură a orchestrei, răsplătită cu aplauze puternice.
„Bebelușelor, dans!“ zice Doru, dar e un intro pentru Nemuritori, unde un ritm destul de monoton este spart de o creștere bruscă a intensității și a volumului pe final. Pe Umeri aurii orchestra intră după primele două versuri. După primul refren cele două cornuri și tromboanele sunt puțin inoportune în intervenție. După al doilea pare că își reglează cât de cât volumul, rezultatul e mai armonios.
Pe Caleidoscop Doru țopăie pe scenă și e mai sincer în exprimare decât atunci când încearcă mișcări de dans. Publicul aplaudă ritmat pe Mai stai un pic. Andrei, chitaristul care e din 2017 în componența formației, cântă la un ukulele, iar o bună bucată de timp îl acompaniază doar violoncelul. „Când toate merg aiurea/ Să râzi ca un nebun“ e un fel de continuare pentru 1000 de Da ca mesaj.
Mă uit în jur, lumea e atentă, unii cântă versurile șoptit. Într-o societate în care self-help-ul domină vânzările de carte și mai ales de audiobookuri, ar fi culmea ca tocmai cântecele cu versuri motivaționale să nu meargă. Evident, urmează 1000 de Da, inspirată din povestea vieții lui Doru, un cântec care a prins extraordinar la public. Personal nu sunt entuziasmat de el, dar primește aplauzele cele mai puternice de până acum. Zbor e cea mai potrivită piesă pentru ieșirea din scenă. În tăcerea dinainte, se aude plânsetul unui bebeluș (părinții sunt mari fani și probabil n-au avut cu cine să-l lase acasă): „Lume fără margini caută lumini/ Doar așa vom fi ceea ce vrem să fim“. Dirijorul rămâne o prezența discretă, dar aici avem parte de probabil cel mai frumos pasaj de vioară. Reflectoarele, discrete în rest, sunt brusc îndreptate spre public. Mulți ne ducem instinctiv mâna la ochi. Luministul vrea să arate acum, la final, ca își merită banii.
„Bis, bis!“, strigă publicul. Știm cu toții convenția, trebuie să ne facem partea noastră. Trupa revine pe scenă, Doru ia microfonul în mâna și începe Somn ușor. O fană a mers în fața scenei cu un vinil la semnat, dar Doru a ignorat-o. Cum ar fi să întrerupă concertul pentru toți cei care vor câte o semnătură?
În fine, exact ca la București (setlist-ul a fost identic), termină cu Gândurile, care are parte de o reorchestrare foarte interesantă. Toți cei din sală aplaudă frenetic în timpul versurilor primei strofe. Doru Trascău, urcat pe valurile de simpatie ce se revarsă din public, încheie magistral din punct de vedere vocal concertul. „Doare secunda în care încetezi să mai speri“ strigă el, dar concertul din seara asta a arătat că muzica underground poate spera că a găsit în Iași încă un loc unde își poate strânge laolaltă fanii.